Jocul de Oină

Documente PDF:




Jocul de oină sport naţional românesc
Jocul de oină aminteşte de o foarte veche îndeletnicire a daco romanilor, păstoritul. „A oina” oile înseamnă a coborî oile toamna de la munte la şesul verde, într un loc din apropierea unui râu, fenomen numit şi „transhumanţă”.

Există şi ipoteza că ar fi un joc războinic, cu momente de atac şi apărare, însă multe dintre expresiile folosite în joc amintesc deocupaţia păstoritului: căpitanul echipei se numeşte baci (mai marele peste ciobani), şi azi bastonul se numeşte bâtă, intrarea în teren se numea intrare la strung jucătorul prins la mijloc , jucător la strungă, jucătorii de la prindere păscari (de la „păscut”) sau echipa la păscare. În ceea ce priveşte zona de practicare a oinei, ea acoperea aproape toate comunităţile româneşti. În schimb, oina lipseşte cu desăvârşire din ansamblul jocurilor practicate în Imperiul bizantin, din manifestările tradiţional populare şi din vocabularul slavilor, al bulgarilor şi al maghiarilor.

Detalii in documentele atasate si pe www.oina.ro

Prima ştire scrisă despre existenţa jocului de oină a fost identificată de

istoricul Nicolae Iorga, care o menţionează în cartea”Observaţii şi probleme bănăţene”

Peste tot unde locuiesc sau au locuit români, din Grecia până în Polonia şi din Câmpia Panonică până la Nipru, s-au jucat diverse variante de oină. Indiferent sub ce nume, faptul că oina are o arie foarte largă de răspândire atestă vechimea jocului, apărut în vremurile când păstoritul era îndeletnicirea de bază a strămoşilor românilor. Pentru cei care ar argumenta că păstoritul nu a fost o îndeletnicire de bază numai pentru poporul român, se poate menţiona similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale oinei şi jocul tradiţional Cluiche Corr (pronunţat cli-ho-car) din Irlanda, împreună cu variantele sale din Ţara Galilor, cunoscute sub numele englez de Rounders.

Irlandezii şi galezii locuiesc la o depărtare de mai bine de 2000 de kilometri de România şi sunt urmaşii de necon testat ai vechilor celţi, cu care autohtonii din spaţiul românesc s-au întâlnit ultima oară cu 2500 de ani în urmă! Asociaţia Cluiche Corrdin Irlanda şi Federaţia română de oină au decis ca disputarea paternităţii jocului de oină între urmaşii celor două popoare să se realizeze periodic, pe terenul de joc.

Reguli de joc

Similitudinile dintre variantele arhaice de oină şi baseball-ul american sunt copleşitoare: mingea era servită pentru bătaie (halita) de către un adversar, numit halitor, echivalentul pitcher-ului; servirea eronată în mod repetat este, de asemenea, penalizată; exista apoi un echivalent direct al postului de chetcher, denumit ajutor de halitor. Deosebirea dintre refugiile oinei arhaice şi bazele din baseball era doar de poziţionare – la oină, în linie, iar la baseball în formă de pătrat.

Published By Nicolae Popescu




Ca si celelalte creatii folclorice, jocurile de copii, numite odata si “jocuri de petrecere”, reflecta viata sociala care le-a generat, redand aspecte de munca sau scene de lupta.

Jocul de oina aminteste de o foarte veche indeletnicire a daco-romanilor, pastoritul. A “oina” oile inseamna a le cobori toamna de la munte la sesul verde, intr-o zona sau localitate din apropierea unui rau, fenomen numit transhumanta.

Exista si ipoteza ca ar fi un joc razboinic, cu momente de atac si de aparare, insa multe dintre denumirile si expresiile folosite in joc sunt specifice pastorilor: capitanul echipei se numeste si baci (mai marele peste ciobani), bastonul se mai numeste inca bata, intrarea in teren se numea intrare la strunga, jucatorul prins la mijloc – jucator la strunga, jucatorii de la prindere – pascari (de la pascut) sau echipa la pascare.

In ceea ce priveste zona de practicare a oinei, ea acopera aproape toate comunitatile romanesti si se intinde cu mult in afara granitelor tarii. In schimb, oina lipseste cu desavarsire din ansamblul jocurilor practicate in Imperiul Bizantin, din manifestarile traditional populare si din vocabularul slavilor, bulgarilor si al maghiarilor. Enigma originii oinei este adesea exploatata de jurnalistii superficiali in cautare de senzational sau de istoricii inregimentati politic, care au ajuns sa extrapoleze diverse coincidente de nume sau simple bizarerii pana la nivelul de ipoteze istorice. Cuvantul oina sau variante apropiate ale acestuia au fost folosite (unele inca mai sunt) pentru a identifica localitati sau rauri aflate pe tot cuprinsul tarii, insa nu se cunoaste cu precizie originea acestor toponime. Nu este exclus ca si o zona a tarii sa se fi numit odata oina. De asemeni, el se aseamana cu arhaisme din alte limbi, si il regasim, cu intelesuri incerte, la Ion Neculce si la Dimitrie Cantemir.

In mod identic, si cuvantul minge a avut multe regionalisme: “mince” si “mice” prin partile Tecuciului, “pila” si “lapta” in Transilvania, “pulma” in Banat, “suca” in Ohrida, iar in Bitolia “topa” sau “topca” (cuvant turcesc care inseamna minge). Acestea sunt considerate a fi “bazele” pe s-a incercat, fara succes deocamdata, sugerarea unor origini pecenege, cumane sau turcice pentru oina sau, abuzand de similitudinea cu cuvantul hoinar, sa se induca ipoteza ca oina ar fi fost jocul celor ce umblau hoinari, adica al populatiilor nestatornice – de fapt, interesul era sa se induca concluzia ca poporul jucator de oina era lipsit de apartenenta la un anumit teritoriu, prin urmare nu putea emite pretentii asupra spatiului unde locuia.

Valul teoriei latiniste a originii poporului roman, creatie a Imperiul Austriac si raspandit prin Scoala Ardeleana, nu a ocolit nici oina: profesorul Radu Corbu, marele animator al jocului, a fost unul dintre cei care au cazut in aceasta capcana si a sustinut in cartea sa de popularizare Oina-joc gimnastic cu mingea, din 1899, originea latina a numelui, implicit a jocului.

Chiar daca deocamdata nu stim mai multe despre originea sa, nu putem sa nu recunoastem cu surprindere ca sonoritatea acestui cuvant ascunde ceva mistic, si chiar si romanii care nu-i cunosc pe deplin semnificatia vibreaza launtric la auzul lui. Este evident ca asocierea identitara roman-oina ii deranjeaza pe unii, si nu ar fi deloc surprinzator ca cei care se joaca cu istoria sa ne anunte “descoperirea” unor documente sau dovezi arheologice dupa modelul “mormantul lui Isus”, urmata de lansarea unor ipoteze noi, halucinante, care sa fie apoi legiferate drept “finale”: sa ne amintim numai de perioada anilor 1950, cand se “demonstrase stiintific” ca limba romana este de origine slava!

Ce se stie cu certitudine este ca oina s-a transmis dintotdeauna din generatie in generatie, iar primele izvoare scrise, care se bazeaza tot pe traditia populara, apar incepand cu veacul 18, perioada in care oina a inceput sa fie practicata si la oras. Unele materiale de popularizare a oinei mentioneaza perioada domniei lui Vlaicu Voda (1370) ca prima atestare a jocului, folosind ca sursa drama istorica “Vlaicu Voda”, scrisa in 1888 de Alexandru Davila. Este o dovada de superficialitate sa se faca o asemenea confuzie intre o opera literara, care reprezinta doar o viziune poetica asupra vietii la curtea domneasca din acea perioada, si un document istoric, singurul care poate oferi oarecare certitudine.

Prima stire scrisa despre existenta jocului de oina a fost identificata de marele istoric si patriot Nicolae Iorga, care o mentioneaza in cartea “Observatii si probleme banatene”. Stirea dateazã din anul 1763 si este furnizata de preotul Nicolae Stoica din Hateg, care a consemnat, pe o Cazanie de la Ramnic, anii petrecuti la Timisoara: juca cu copiii in curtea bisericii o varianta a jocului de oina, lopta mica. Medicul muresan Istvan Natyus, in Manualul de dietetica, tiparit in 1782, mentioneaza ca educatia fizica este absolut necesara sanatatii corpului si intelectului si descrie in amanunt foloasele mersului pe jos, ale canotajului, exercitiilor atletice, trantei si ale oinei.

In anul 1802, Consiliul profesoral al liceului din Sighetu Marmatiei aproba, prin proces verbal, exercitiile permise în scoala, printre care si cele de oina. In Muzeul Unirii din alba Iulia se afla un document care mentioneaza cum fruntasi ai miscarii nationale de la 1848, printre care si Avram Iancu, se relaxau jucand oina, sub numele de lopta-pila (lopta era termenul local pentru minge, iar pila echivalentul sau latin).

La 16 octombrie 1852, domnitorul Grigore Ghica punea piatra de temelie la scoala din Targu Neamt, eveniment la care participa si corul elevilor. Printre ei se aflau doi scolari care aveau sa devinã mandria literaturii romane – Nica al lui Stefan a Petrei din Humulesti (Ion Creanga) si Vasile Conta din Ghindaoani Neamt. Cei doi elevi au intarziat la festivitate deoarece se jucau pe toloaca cu un bat si o minge – jocul nostru national, oina.

Raspandit in toate zonele locuite de romani, oina, la fel ca si Miorita, a avut si inca mai are un numar mare de variante. Diferentierile de nume care apar, uneori, si de la un sat la altul, nu aduc si schimbari in fondul structural al jocului. In tinutul Blajului, se juca oina sub numele de “lapta-lunga” sau “de-a lunga”; in Moldova se numea “hoina” sau chiar “oina”, ca si in Muntenia; in Suceava si Botosani era cunoscuta sub numele de “apuca” sau “ogoiul”; in alte zone se mai numea: “una si fugi”, “baci”, “de-a patru sa stam”, “fuga” (Brasov), “halca”, “hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matca-mare”, “pila”, “ticul” (Maramures, zona Lapusului), “ciocota” (Baia Mare), “ciurca” (Salaj), “de-a lunga” (Dobrogea) etc. In unele locuri oina se juca si de catre fete, sub numele de “oinita”.

De remarcat ca expresia “prins la mijloc”, care defineste o anumita faza a jocului, nu are o origine cunoscuta, in afara de cea folosita in jocul de oina. Similar, etimologia cuvantului “minge” este necunoscuta, ceea ce reprezinta o dovada unanim acceptata in lumea academica ca acest cuvant a fost creat de poporul roman si constituie o dovada suplimentara de autohtonism.

Peste tot pe unde locuiesc sau au locuit romani, din Grecia pana in Polonia si din campia Panonica pana dincolo de Nipru, s-au jucat diverse variante de oina. Indiferent sub ce nume, faptul ca oina are o arie foarte larga de raspandire atesta vechimea jocului, aparut in vremuri imemoriale, cand pastoritul era indeletnicirea de baza a stramosilor nostri. Pentru cei care ar argumenta ca pastoritul nu a fost o indeletnicire de baza numai pentru poporul roman, precizam ca le impartasim opinia si chiar mentionam ca element suplimentar edificator similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale oinei si jocul traditional Cluiche Corr (pronuntat cli-ho-car) din Irlanda, impreuna cu variantele sale din Tara Galilor, cunoscute sub numele englez de Rounders.

Irlandezii si galezii locuiesc la mai mult de 2000 km distanta de Romania si sunt urmasii de necontestat ai vechilor celti, cu care autohtonii din spatiul romanesc s-au intalnit ultima data cu 2500 de ani in urma! Bunele relatii dintre Asociatia de Cluiche Corr din Irlanda si Federatia Romana de Oina au condus la decizia ca disputarea paternitatii jocului de oina intre urmasii celor doua popoare sa se realizeze periodic pe terenul de joc.

sursa: Asociatia Oina – Jocul care ne uneste





Oina - sau hoina cum i se mai spunea - este socotită un joc sportiv naţional pentru români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puţin 6 secole, aşa cum menţionează cronici şi hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucura printre copii şi tineri, printre oşteni şi voievozi. Aşa, de pildă, aflăm că pe timpul lui Vlaicu Vodă, adică prin anul 1364, oina se juca pe plaiurile Ţării Româneşti, ea pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în viaţa oamenilor [4]. Jocul de oină aminteşte de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanţă [5].

Primul campionat naţional de oină a avut loc în urmă cu 114 ani, la Bucureşti [6]. Mai târziu, oina pătrunde şi în şcoli, în cadrul educaţiei fizice, iar în anul 1899 ministrul învăţământului, Spiru Haret, decide organizarea anuală a concursurilor şcolare de oină. În perioada de după cel de-al doilea război mondial, la noi în ţară, punându-se accent pe dezvoltarea sportului de masă, oina îşi capătă locul printre celelalte sporturi, consolidându-se organizatoric prin secţii, asociaţii şi competiţii [7]. În 1932 a fost înfiintaţă Federaţia Română de Oină.




Oina - sportul naţional uitat





1951 - Meci demonstrativ de oină pe Stadionul Republicii



1899 - Echipa Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, prima echipă campioană naţională la oină



1913 - Echipa Seminarului Nifon, campioana Bucureştiului



1924 - Selecţionatele de oină ale Bucureştiului pregătite pentru Olimpiada de la Paris



1934 - Echipa Şcolii Normale din Chişinău



Echipa României în iunie 2010, câştigătoare a primului meci internaţional de oină din istorie


În ceea ce se numeşte, de obicei, „febra Campionatului Mondial de Fotbal“, o ştire despre oină nu a stârnit un interes deosebit, fiind primită şi cu o oarecare ironie. Dar luna iunie a anului 2010 nu a adus doar o campioană mondială în premieră, ci şi primul meci internaţional de oină din istorie, jucat însă în Germania şi câştigat de echipa naţională a României împotriva ţării gazdă.

Primul meci oficial de oină s-a desfăşurat la 10 mai 1898, în grădina Cişmigiu, echipele fiind formate din liceeni din Capitală. Desigur, ziua nu fusese aleasă întâmplător, „competiţiunea cetelor de oină“ desfăşurându-se în cadrul serbărilor independenţei şi a zilei naţionale. Gimnaziul Gheorghe Şincai s-a impus în faţa liceelor Matei Basarab, Sf. Sava, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr, gimnaziului Dimitrie Cantemir şi a Şcolii Normale de Institutori. Întrecerile de la 10 mai 1898 au adus un nou sport. Din păcate, până în vara anului 2010, acesta nu a reuşit să se impună şi pe scena internaţională.





Originile oinei, probabil, în Moldova

„Sport naţional“ este o noţiune dificil de definit, cel puţin în cazul românesc. Dacă s-ar referi la popularitate, atunci ar trebui să vorbim despre fotbal; dacă performanţele ar fi criteriul decisiv, atunci ar intra în joc handbalul, gimnastica sau canotajul; raportarea la tradiţiile sportului modern ar aduce la suprafaţă popularitatea curselor de cai sau a meciurilor de box.

Totuşi, oricine a trecut prin şcoală sau a participat la concursuri de cultură generală a auzit despre oină. Pentru semnatarul acestor rânduri, singurul contact nemijlocit a fost proba de aruncare a mingii de oină de la ora de educaţie fizică. Că „raţele şi vânătorii“ era, de fapt, o tehnică de antrenament pentru oină, am aflat prea târziu.

România nu este, desigur, un caz unic. Şi alte naţiuni au câte un joc pe care îl consideră definitoriu pentru propria identitate. În unele cazuri, acestea au fost declarate prin lege parte a patrimoniului naţional, precum lacrosse şi urmaşul său de astăzi, hocheiul pe gheaţă, în Canada. Chiar şi fără protecţia legilor patrimoniului, unele sporturi naţionale sunt atent păstrate şi încurajate, precum hurling şi gaelic football în Irlanda sau faimosul buzkashi afgan. Unele sporturi au rămas în graniţe regionale şi naţionale (precum luptele glima în Islanda sau novuss, un fel de biliard inventat în Letonia interbelică).

Luptele, cunoscute şi în Dobrogea, se întâlnesc aproape oriunde există o minoritate turcă. Există şi „sporturi naţionale“ pe care practicanţii lor au reuşit să le impună în fostele imperii coloniale, precum cricket-ul englezesc.

Se spune despre oină că originile i se pierd în negura timpului. Ştirile anterioare secolului al XIX-lea sunt, într-adevăr, puţine. Jocul provine, cel mai probabil, din Moldova, fiind cunoscut sub diverse nume (precum hoina ori baciul la stână) şi forme şi în celelalte regiuni ale ţării.

Cum a devenit oina disciplină sportivă

„Sperăm şi dorim ca oina să devină sportul nostru naţional“. Cuvintele îi aparţin lui Spiru Haret (1851-1912), de numele căruia se leagă multe dintre proiectele coerente de reformă a învăţământului românesc. La sfârşitul secolului al XIX-lea, educaţia fizică primită de şcolarii români se rezuma la exerciţiile gimnastice, uneori greoaie, efectuate în condiţii improprii. Jocurile lipseau, spre deosebire de şcolile din Anglia, Franţa sau Statele Unite. Încercând „să cureţe şcolile de plaga bătrânilor de 15 ani“ (din nou, cuvintele îi aparţin), Spiru Haret a convocat o întâlnire cu mai mulţi maeştri de gimnastică.

Nume importante ale istoriei educaţiei fizice şi sportului românesc s-au regăsit pe lista celor invitaţi chiar la Haret acasă, în aprilie 1897, remarcându-se Gheorghe Moceanu (1838-1909), unanim recunoscut ca primul profesor de educaţie fizică din România modernă; Dimitrie Ionescu (1864-1946), absolvent al Şcolii Centrale de Gimnastică din Roma şi inspector şcolar de specialitate; Radu Corbu, unul dintre puţinii profesori din afara Bucureştiului. Acest adevărat „grup de lucru“ a ales oina, dintre jocurile preferate ale copiilor de atunci. Astfel, buşita, banul, mingea bătută, mingea la zid sau poarca nu au cunoscut niciodată reguli scrise şi regulamente pentru concursuri. De altfel, toţi cei trei profesori amintiţi mai sus încercaseră deja să transforme oina din joc în disciplină sportivă.

Profesorii de gimnastică au codificat regulile jocului şi au alcătuit regulamentele concursurilor şcolare, publicate sub egida Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Spiru Haret îşi dorea ca jocul să fie răspândit în şcolile de băieţi. Ca deţinător al portofoliului educaţiei, a intervenit pe lângă primăriile din Vechiul Regat pentru amenajarea unor terenuri speciale, destinate concursurilor şcolare. Era perioada în care întreaga Europă vedea în educaţia fizică un mod ideal de a pregăti bărbaţi destoinici în războaie şi femei capabile de a naşte şi creşte copii viguroşi.

Următorul citat din Dimitrie Ionescu (de la care avem cele mai multe date despre naşterea disciplinei sportive „oină“, sub impulsul viziunilor lui Spiru Haret) trebuie înţeles ca reprezentativ pentru acel context: „dispoziţiunea d-lui Ministru [Spiru Haret] în favoarea propagării exerciţiilor corporale la noi, prin un concurs de jocuri originale, nu poate să fie mai bine venită: a) pentru-că pe această cale o bună parte din jocurile noastre, ameninţate până aci să dispară le vom vedea din nou practicate şi jucate de către tinerimea noastră, şi b) că acestea, împreună cu adoptarea unei bune sisteme de gimnastică, ne vor da adevărata educaţiune naţională şi patriotică, absolut necesară unei ţări ce voieşte să fie tare, respectată şi temută prin fiii ei“. Textul a fost publicat în numărul din 31 mai 1898 al revistei „Albina“.

Oina aducea, în viziunea teoreticienilor săi, beneficii multiple: era, înainte de toate, un joc pentru echipe de câte 8-12 jucători, care astfel îşi îmbunătăţeau condiţia fizică, atenţia, viteza de reacţie, chiar şi... vederea.
Iniţial, jocul de oină a fost destinat şcolilor de băieţi. Profesorii N. Velescu şi N. Bădescu au încercat să creeze o variantă pentru fete, oiniţa. În încercarea de a atrage atenţia, şi-au dedicat cartea principesei Elisabeta. Oina a rămas însă o disciplină sportivă preponderent masculină.

Oina vs. fotbal sau David învins de Goliat

Deşi concursurile şcolare de oină erau, la început, deosebit de populare, iar elevii încercau să joace şi în afara orelor de clasă sau în vacanţe, oina a intrat într-un con de umbră din anii 1920-1930. După Primul Război Mondial, fascinaţia fotbalului, a boxului, a curselor de cai sau de automobile a pus în umbră oina.

Chiar dacă Demostene Botez (arbitru de oină), Ionel Teodoreanu sau Mihail Sadoveanu i-au dedicat pagini emoţionante, interesul elevilor pentru un sport care nu atrăgea atenţia publicului şi nici nu permitea urcarea pe scara socială a scăzut rapid. Mihail Sadoveanu vedea în decăderea oinei victoria sporturilor practicate pentru câştig şi deliciul spectatorilor. De aceeaşi părere era şi Ionel Teodoreanu.

Campionatele şcolare erau organizate cu dificultate iar demonstraţiile de popularizare organizate în pauzele meciurilor de fotbal (metodă des folosită în perioada interbelică, dat fiind numărul spectatorilor) au dispărut treptat. Nici Federaţia Română de Oină, fondată în 1932, nu a fost lipsită de probleme, în 1937 ea trebuind să fuzioneze cu cea de gimnastică pentru a supravieţui.

Bastionul oinei au rămas campionatele şcolare, dominate de echipele formate din elevii seminariilor teologice ortodoxe şi ai şcolilor normale, destinate pregătirii viitorilor învăţători. În mai 1928, la concursul şcolar de la Sibiu au participat echipele Seminarului Central, Seminarului Nifon, Seminarului din Curtea de Argeş, Liceului Internat din Iaşi, Seminarului Sf. Andrei din Galaţi, Seminarului din Craiova şi Seminarului din Râmnicu Vâlcea. La campionatul Bucureştiului, din 1-2 iunie 1929, echipele au reprezentat Seminarul Nifon, Liceul Matei Basarab, Seminarul Central, Şcoala Normală, Liceul Gheorghe Lazăr.

Concurenţa dintre ziarele „Curentul“ şi „Universul“ a dat un ajutor nesperat oinei. Directorii celor două cotidiene, Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu, au patronat competiţii premiate cu trofee care le purtau numele. Interesul publicului de la oraş scăzuse, astfel încât întrecerile organizate de cele două ziare se desfăşurau la Bolintin. Mai mult, în şcolile şi liceele din Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, oina nu a putut fi impusă definitiv.

De o revenire a interesului pentru oină se poate vorbi după cel de-Al Doilea Război Mondial. La 29 iunie 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Român a adoptat o decizie în favoarea reintroducerii oinei. Mai târziu, în cadrul „Daciadei“, au fost organizate întreceri de oină. Dar nici deciziile luate de autorităţile comuniste nu au salvat sportul naţional românesc de la uitare.

La începutul secolului XXIIndiscutabil, intenţiile lui Spiru Haret şi ale grupului de profesori care au transformat oina dintr-un joc de copii într-un sport cu reguli bine aşezate au fost dintre cele mai bune. Ceea ce nu s-a intuit însă la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost concurenţa disciplinelor mult mai spectaculoase, precum fotbalul. Oina nu a avut forţa baschetului sau a voleiului, pe care misionarii sau soldaţii americani le-au luat cu ei în jurul lumii.
Dar cea mai mare problemă a oinei pare să fi fost tocmai unicitatea ei. Pe plan intern, autorităţile şcolare nu au reuşit să o impună în toate şcolile şi liceele din România. Pe plan extern, primul meci internaţional oficial a avut loc abia la începutul secolului XXI. Destinul sportului naţional românesc este, încă, şovăielnic.





Oină
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. Jocul de oină era răspândit pe întreg cuprinsul țării, având un număr mare de denumiri și variante: în Banat i se spunea „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în zona Sibiului „fuga”,în Muntenia și în Moldova „hoina” și apoi oina, în Maramureș „ojerul” sau „oirul”, în Dobrogea „de-a lunga” etc. În unele părți oina se juca și de către fete, sub numele de „oiniță”.Este asemănător cu jocuri sportive comune altor țări, cum ar fi Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume din Franța, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez.

Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă).
Istoric

Jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform cronicilor și hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă.[1] Altă atestare documentară apare în anul 1596, când cosmograful italian Gian Lorenzo d´Anania menționează jocul de oină în lucrarea Sistemul Universal al Lumii la capitolul descrierii Valahiei Superioare.

Referiri la oină se găsesc și în lucrarea Diaetetica a lui Stefan Matyus din 1762 tipărită la Cluj, apoi preotul Nicolae Stoica din Hațeg care în anul 1763 relatează anii petrecuți la Timișoara unde juca cu copiii în curtea bisericii „lopta mică”.

Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv, este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Haret.

La 9 mai 1899, la București s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.

În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 se publică integral regulamentul jocului, astfel fiind recunoscut oficial jocul de oină.

La începutul lunii decembrie 1912, la București, este înființată „Federația Societăților Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea și „Comisia de Oină”.

Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.

După cel de-al doilea război mondial, oina își recâștigă popularitatea ,organizându-se o serie de competiții pe plan local și național cum ar fi: Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor, Cupa României, Campionatul național de seniori și juniori, Cupa Orașelor, Cupa Satelor, Cupa Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa Federației, Campionatul Școlar și altele.

La 29 iunie 1949 se înființează „Comisia Centrală de oină” care pune bazele pentru formarea în școli de antrenori, arbitri, instructori și se modifică regulamentul de joc. În această perioadă oina cunoaște un drum ascendent devenind foarte populară în întreaga țară.

După anul 1990 oina a cunoscut un mare regres, care a dus până aproape la dispariția jocului.

În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a acestui sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități, astfel că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.[2]
Regulament

Oina este un joc sportiv practicat în aer liber, pe un teren dreptunghiular, preferabil acoperit cu iarbă, între două echipe de câte 11 jucători.
Terenul
Bastonul de bătaie
Mingea
Jucătorii
Minioina
Echipe de seniori



Terenul de oină


Avântul Vorona;


Frontiera Tomis - Constanța;


Straja București;


Victoria Unirea Dej;


ENERGIA Râmnicelu;


Juventus Olteni;


Dinamic Coruia;


Victoria Surdila Greci;


Cronos Bârlad;


Universitatea de Vest;


Viitorul Hârlău.


Biruința Gherăești[3]


Titluri de campion acordate : 55


Avantul Vorona - 24


Dinamo București (Straja) – 10


C.P.B. (Coresi) – 6


Siretul Bacău - 5


Știința (Univ.) București– 4


Frontiera Tomis Constanța – 4


Recolta Avântul Curcani - 1


Victoria Dej - 1
Referințe


^ http://www.sportbiz.ro/froina/index.html


^ Federația Română de Oină - Istoria jocului de oină


^ Froina.ro-Asociații județene de oină și cluburi de oină
Vezi și


Baseball
Legături externe


Site-ul oficial al Federației Române de Oină (istoric, regulament etc.)


Asociația Oina Site bine documentat despre jocul de oină


Oina, o frumoasă tradiție neglijată, 16 iunie 2012, Dan Cârlea, Ziarul Lumina


Oina - sportul național uitat


jocul de oină - Știri - Pagina 1 | REALITATEA .NET


Oina – Jocul național românesc

Niciun comentariu: