Urme româneşti în sudul Franţei - Fraţii noştri occitani



"Cap me dol" - "Dieu m-ajude!" -

Emoţia, argumentul suprem

A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei.
Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Pa­latului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră, ce pare că plu­teşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, ve­chiul apeduct roman. Le acoperă şi le uneş­­te cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa.
Privesc această "arenă" uriaşă, şi un fior mă cu­tre­mură: veniţi din toate colţurile Europei, în es­planada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru - că fac parte din acelaşi mare neam latin: provensali, italieni, catalani şi spa­nioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câte alte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un mo­ment, ra­murile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit. Era 25 mai 1878. Nu exista inter­net, nu exis­tau tele­foane mobile, facebook, autostrăzi sau avi­oane. Cum a fost posibilă o aseme­nea întâl­nire şi de ce? Nu ştiau câte ştim noi astăzi, dar ceva îi unea, dincolo de graniţele ţărilor în care trăiau: un sentiment colectiv, de iden­ti­tate, un instinct, ceva ce le spunea că sunt un singur popor, chiar dacă timpul îi separase şi le pier­duse povestea în frânturi de istorii. Ce ştiau ei nu exista într-un act sau un document sau într-o dovadă mate­rială concretă. Exista într-un sentiment. Simţeau că sunt toţi acelaşi neam, aşa cum simţi că vine primă­vara sau că îmbătrâneşti. Era ceva din fiinţa lor mai presus de cuvinte sau argumente, şi asta simţeau cel mai bine când îşi vorbeau unul altuia. Limba avea aceeaşi vibraţie, aceleaşi cuvinte, imposibil de con­fun­dat. Şaizeci de mii de oameni se întâlniseră pe esplanada Peyron-ului, pentru a asculta poezii scrise şi rostite în toate limbile celor prezenţi, şi care nu aveau nevoie de dicţionar. Graniţele se pot schimba, istoria se poate deturna, însă cuvântul, vibraţia inconfun­dabilă a limbii nu se poate falsifica.

Cântecul gintei latine



Poetul latinităţii, încununat cu lauri pentru "Ginta latină"



La iniţiativa unor poeţi francezi s-a făcut un con­curs de poezie, care să scoată la lumină adevărul de peste timpuri: înrudirea latină. În faţa miilor de oameni, a savantelor per­­sonalităţi prezente şi a marelui poet Fre­de­ric Mis­tral, s-a re­citat poezia câştigă­toare. Era scrisă în limba română: Cântecul gin­tei latine, a poetului Vasile Alecsandri. A­cest poem a devenit imnul latinităţii, im­nul marelui popor fă­râ­miţat şi împrăştiat în Europa. Alecsandri a fost purtat ca un rege în tot sudul Franţei şi i s-au acordat cele mai înal­te onoruri. Cu timpul, punţi noi şi solide s-au creat între România şi Fran­ţa. Poeţii felibri (poeţi din şcoala provensală fondată de Mistral) au fost de­coraţi de însuşi Regele Ca­rol I, în timp ce Regina Eli­sabeta, cu poeziile sale sem­nate Carmen Sylva, a devenit muza şi pro­tec­toarea lor. Toate aces­tea au pornit de la acel moment magic, petre­cut pe esplanada aflată deasupra oraşului Mont­pellier.
Printre casele de pia­­tră din Provence, prin­tre lanurile sale de la­vandă şi printre cărţile uitate în bi­blio­teci, am încercat, în a­ceas­tă toam­nă, să regăsesc ade­­­vărul ştiut de inimile ce­lor şaizeci de mii de oameni, uniţi de poezie, sub cerul oc­citan. Lim­ba care îi unea.




Legături păstrate




Mistral, poetul occitan premiat cu Nobel, marele prieten de idealuri al lui Alecsandri


"Sala B103 ştiţi cumva unde este?", întreb exas­perat, pentru a zecea oară, încă un student. Nu ştie. Însă, cel puţin, mă trimite în capătul culoarului, unde câţiva voluntari asta fac: împart hărţi şi îţi explică cum să ajungi într-un anumit loc al Uni­versităţii din Aix-en-Provence. Adevărul e că Univer­si­tatea din Aix-en-Provence este uriaşă. O clădire-labirint, cu mai multe aripi, mai multe etaje şi paliere, pline în permanenţă de studenţi care se grăbesc, caută săli, învaţă aşezaţi direct pe jos, înconjuraţi de foile cursurilor. De-asta şi venisem aici de fapt, pentru că este cea mai mare uni­versitate din sudul Franţei. Spe­ram să găsesc acum, în epoca modernă, câteva argu­­mente ştiinţifice sau măcar bine docu­mentate, pentru ceea ce se întâmplase pe esplanada Peyron-ului, în urmă cu mai bine de un secol. Dacă oamenii de atunci aveau intuiţia unei rădăcini comune, într-o univer­sitate de azi puteam desigur să găsesc (mă gândeam) câteva informaţii din trecutul îndepărtat.
Deschid în cele din urmă uşa sălii B103 şi mă trezesc în faţa unei clase de studenţi şi a domnului profesor Gilles Bardy care... începe să îmi vorbească într-o română per­fectă! Nimerisem în singurul loc din Franţa unde francezii învaţă limba şi cultura ro­mână, până la nivelul diplomei de licenţă, master sau doctorat.




"Aveam chiar în sala de vizavi o biblio­tecă, numai cu cărţi despre limba română. Din păcate, a fost desfiinţată şi comasată într-un spaţiu comun. Aşa că nu suntem în culmea fericirii, dar încercăm să supravie­ţuim. Când eu eram mai tânăr, erau 150 de studenţi în fiecare an, se ţineau şase cursuri la aceeaşi materie, acum interesul a mai scăzut." Cu toate astea, la Universitatea din Aix-en-Provence, se păstrează legăturile dintre România şi Franţa, pornite la Jocurile Florale din 1878. Prietenia puternică dintre poeţii români şi provensali de atunci nu s-a pierdut definitiv. Câţiva studenţi francezi o duc mai departe în fiecare an, conduşi de profesori pasionaţi.
"De la Mistral până azi s-au mai pier­dut din le­gături, erau mai strânse pe atunci, veneau mai mulţi ro­mâni aici", îmi spune profesorul Bardy. "Sunt ase­mănări extra­or­dinare de limbă între români şi pro­ven­sali. E şi istoria care ne leagă, încă din timpul Im­periului Roman. Dar ca să aflaţi toate astea, cel mai bine mergeţi la Centrul Occitan din Beziers", mă în­deam­nă. "Aco­lo e depo­zitată memoria occitanilor şi aţi pu­tea găsi explicaţia acelei emoţii trăite de oa­menii veniţi cu miile pe es­pla­nada Mont­pellier-ului."
Am părăsit labirintul Universităţii din Aix-en-Provence pentru a mă afunda în cel al drumurilor din delta Camargue-ului, printre ochiuri de apă şi fla­min­go, prin nesfârşite podgorii, până la Beziers, la Cen­trul de Studii Occitane. Aici, într-un cub de sticlă de câteva etaje, este păstrată "memoria occitanilor", rân­duită cu grijă în file de cărţi şi imagini.

Oltul din sudul Franţei




Marea piaţă în care s-au adunat zeci de mii de oameni


"Legăturile dintre români şi occitani? Ooo, cum să nu avem documente?", îmi spune amabil directorul centrului occitan. "Toată biblioteca noastră vă stă la dispoziţie, avem totul aici!". Şi, imediat, îmi aduce un teanc de cărţi despre legăturile dintre poeţii români şi felibri, despre prietenia lui Mistral cu Vasile Alecsan­dri. "Nu asta? Căutaţi ceva mai important?". Îmi adu­ce alte cărţi despre relaţiile diplomatice de atunci, despre poeziile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) şi poeţii felibri şi despre legăturile culturale speciale recompensate de însuşi Regele României cu titluri şi decoraţii. "Mai important de atât pentru relaţia dintre români şi occitani? A, acum înţeleg ce căutaţi!". Şi în­cepe să vină cu noi teancuri de cărţi de istorie, mer­gând înapoi, în timp, până la cucerirea Da­ciei de către Traian, până la Legiunea a XIII-a, numită Gemina pia Fidelis, originară din Spania şi compusă din soldaţi provenind de pe actualele teritorii ale Occitaniei. A­ceastă legiune a rămas în Dacia fără întrerupere, înce­pând de la cucerirea ei şi până în mo­mentul în care a fost abandonată sub loviturile inva­ziilor barbare. Mai existau, de asemenea, şi trupele auxiliare, care veneau din teritoriile locuite de gali: Ala Gallorum, Ala I Claudia Capitonina din Spania etc. Odată cu Legiu­nea a XIII-a Gemina, numeroşi cetăţeni romani au so­sit în Dacia, printre ei veterani, funcţionari ai imperiu­lui, comercianţi şi artizani, toţi porniţi din actuala Pro­vence. Dar nici asta, nici legă­turile comerciale antice nu mă interesau, şi nici măcar civilizaţia lusaciană a protoistoriei, ce se întindea de la regiunile locuite de daci şi până aici, unde astăzi este acest centru, cu masa mea plină de cărţi, sub lampa de bibliotecă.



Carmen Sylva, regina poeţilor felibri


După două zile de căutări în arhive, încă nu gă­sisem ce căutam: ce anume îi unise şi îi emoţionase într-atât pe cei şaizeci de mii de oameni de pe espla­na­da Peyron-ului? Mi-am dat seama, deodată, că in­vestigaţia mea era pe o direcţie greşită, că toţi acei oameni nu se emoţionaseră datorită unei cărţi de isto­rie. Îi unise ceva din fiinţa lor, din viaţa lor. Limba. Şi îndată ce am găsit studiul profeso­ru­lui Grosu, lu­cru­rile au început să se lege: sute de cuvinte şi ex­presii co­mune între occitani şi români. I-am spus direc­to­rului "Cap me dol" şi a tresă­rit. Cer, nas, visc, sapa, arat, pacat, beut, drac şi câte alte cuvinte identice. Până şi ursul poartă aceeaşi poreclă: Martin! Peste opt su­te de cuvinte. "Dieu m-ajude!", am zis în oc­citană şi am mers mai de­parte, căutând în vechile tradi­ţii. Aşa am descoperit nu doar că hora noastră există şi la occitani, botezată faranduolo, dar toate tra­diţiile de păstorit erau aceleaşi, oile purtând la gât brăţări de lemn, cu însem­ne solare, pe care le pu­tem vedea şi azi pe porţile mara­mu­reşene. Şi, lucru inexplicabil pentru occitani, până nu demult, la înmormântări, exista tradiţia unor "pleureuse", a bocitoarelor, ce compuneau spontan cân­tece în versuri pentru cel mort, pe care îl prive­gheau. Un obicei întâlnit ade­seori pe malul râului Lot. Dar adevăratul nume al Lot-ului este l'Olt (!), exact ca în română, în sudul Franţei existând încă multe localităţi situate pe acest râu care îi poartă numele vechi: Saint Lau­rent d'Olt, Saint Geniez d'Olt, Saint Vincent Rive d'Olt, Cas­telnau de Rive d'Olt etc.
La mii de kilometri de România, citeam despre tra­diţiile locale şi descopeream ceea ce lăsasem acasă, în jurul Carpaţilor: limba nu îmi mai era străină, obi­ceiurile îmi erau cunoscute! Începeam să înţeleg emoţiile celor ce se întâlniseră ca să spună că sunt un singur neam.



Sfinţirea câmpurilor, la fel ca în România. Vechi obicei occitan


Poetul Mistral, cel ce cre­zuse atât de tare în fiinţa acestui popor latin, notează, enigmatic, în cartea sa "Tre­sor dou felibrige": "Cuvân­tul valah ar putea, mai de­grabă, să vină de la Volkes, naţiune galică din Langue­doc." Era vorba, probabil, despre Volques Tectosages, cei ce la 107 încă stăpâneau Toulouse-ul, fiind conside­raţi de istoricii de mai târziu "celţi veniţi de pe Dunăre". Şi mai impresionantă este afir­maţia preotului şi filoso­fului Xavier de Fourvieres (1855-1912) scriitor în limba oc­citană, care, în dicţionarul său, intitulat "Micul tezaur", la numele de valaque (valah) spune că este "le peuple qui parle encore le dialect pri­mitif du midi de la Gaule" (valah - popor care vorbeşte încă acelaşi dialect pri­mitiv, din Galia de sud, actuala regiune Provence). Deşi pare enormă şi aberantă, întrebarea care se pune este, totuşi, legitimă: cum de limba veche română (protoromâna) se vorbea şi în sudul Franţei? Cum de te poţi înţelege, fără tra­ducător, cu un francez care vorbeşte occitana? Răs­punsul care cu siguranţă îi "îngro­zeşte" pe oamenii de ştiinţă e unul sin­gur: limba română este pri­ma limbă vorbită în partea su­dică a Eu­ropei, tot astfel cum valahii (con­form croni­cilor franciscane din Croaţia) sunt semnalaţi în ace­eaşi zonă, încă înainte de Hristos. Fireşte, ceea ce afirm sunt desco­periri de reporter, por­nit de mai bine de un dece­niu în căutarea de urme vechi, româneşti. De­mon­stra­ţia rămâ­ne în sarcina specia­liştilor, în cazul când indignarea nu-i va pietrifica.

La casa lui Mistral




Reporterul alături de Brigitte Pitra, în grădina casei


Ajuns împreună cu echi­pa "Formulei AS" în satul Mail­lane, din Provence, am ţinut să ajungem la casa ce­le­brului poet occitan Fre­de­ric Mistral, ma­rele susţinător al lui Vasile Alecsandri, în com­petiţia pentru premiul gintei latine. Bardul de la Mirceşti i-a fost oaspete lui Mis­tral. Nu am aflat ce au discutat cei doi scriitori la acea în­tâlnire, însă i-am pu­tut bănui, plimbându-se pe aleile înguste din mica gră­dină de tufe de rozmarin şi cicoare, la umbra castanilor şi a arţarilor. Impresionat de asemănarea cu Mir­ceştiul natal, Alec­sandri avea să îi scrie, imediat după vizită, fratelui său: "El (Mis­tral n.n.) locuieşte, ca şi mine, la ţară, într-o căsuţă mică, încon­jurat de o gră­diniţă şi lucrea­ză într-un cabi­net bine luminat şi sim­plu mobilat, ca al meu. Am petrecut la Mistral şase ore... Are o ţinută frumoasă, frunte înaltă, încu­nunată de plete cărunte, surâs atrăgător şi înfăţişare sinceră şi no­bilă. Ne-am văzut ca şi cum ne-am fi cunoscut de 25 ani şi ne-am des­părţit buni prieteni."
Astăzi, casa lui Mistral este neschimbată. Prin testament, ea a devenit muzeu, fără să fie îngăduită niciun fel de modificare. Tablou­rile sunt exact acolo unde le-a lăsat marele poet occitan, covoarele ace­leaşi, cărţile sunt în rafturi, aşa cum el le-a atins ulti­ma dată, încât ai spu­ne că Mistral este doar plecat până la Tabac-ul din colţ, să îşi ia tutun de pipă.

Regăsire




Turme de oi în Provence


Fac turul încăperilor şi ascult povestea obiectelor, spusă de doamna Brigitte Pitra, ghidul muzeului. Îmi vorbeşte într-o franceză plată, fără accent şi fără acel "r" rulat al parizienilor. Îmi pare mai degrabă o ol­teancă deprinsă cu această limbă, o româncă de-a noas­tră din Teleorman, venită nu de mult aici.
"Adevărul este că eu, acasă, în familie, vorbesc occitana, vechea limbă a acestor locuri", mărtu­ri­seşte gazda muzeului. Iar când află că sunt român, se luminează la faţă şi e în culmea fericirii: "Fiul meu este căsătorit cu o româncă! Românii l-au primit ca pe un rege, şi noi pe fată, ca pe o regină. Am făcut nunta lângă Baia Mare, timp de trei zile. Înţeleg ce căutaţi. Poate că această căsătorie a fiului meu nu e întâmplătoare, poate demonstrează ceva, nu ştiu, nu cred în coincidenţe. Pot să vă spun că limba este uimi­tor de asemănătoare, de multe ori în România parcă îi auzeam pe ai mei, de-aici, vorbind. Şi felul de a fi şi de a se purta al oamenilor este asemănător. Nu ştiu să vă explic, dar există aceeaşi căldură în comu­nicare, aceeaşi ospitalitate sinceră şi o deschidere sentimentală faţă de celălalt, pe care doar la noi, occitanii, am mai întâlnit-o."
Am povestit apoi cu doamna Pitra despre poeţii felibri, despre Franţa de-atunci şi România de azi, despre Alecsandri şi chiar şi despre mujdeiul de ustu­roi, care este tradiţional şi la occitani, şi la


Ciobanii occitani la torsul lânii


noi. Vor­beam deschis, fără fasoanele franţuzeşti, şi pentru un moment, mi s-a părut că am reîntâlnit o rudă înde­părtată, cineva plecat, nu se ştie când, prin aceste părţi ale lumii, să-şi facă un rost mai bun. Eu înţelegeam occitana ei şi ea înţelegea româna mea. Apoi am tăcut, privindu-ne lung, încercând parcă să pătrundem prin ochii celuilalt ciudăţenia asta, misterul care ne leagă, în ciuda destinelor diferite.
Ne-am luat rămas bun, hotărând că aici, în casa lui Frederic Mistral, într-o oarecare zi de toamnă, marele poet ne-a trimis un mic semn de-acolo de sus, de unde el cunoaşte adevărul întreg.

http://www.formula-as.ro/2014/1142/societate-37/urme-romanesti-in-sudul-frantei-fratii-nostri-occitani-18483