Urmasii de azi ai tracilor, in Europa.





Este povestea unei imense calatorii, care dureaza de zece ani. Calatoria unei echipe de reporteri entuziasti, navigatori "nebuni" dintr-o parte in alta a Europei, in incercarea de-a gasi ultimele urme romanesti stravechi, pe tot intinsul batranului continent, de la Atlantic si pana dincolo de Marea Neagra, de la Adriatica la Marea Nordului, de pe piscurile Pindului, Pirineilor, Alpilor italieni si elvetieni, pana in insulele Adriaticii sau indepartatele pasuni involburate de vant ale Scotiei. O misiune grea, de documentare minutioasa si deplasari costisitoare (masini de teren, hoteluri, sase-sapte reporteri si fotoreporteri), aproape "un vis", cum numeam la inceput aceasta ampla campanie de presa a "Formulei AS", la care sefa noastra, Sanziana Pop, nadajduise de mult. Da, "un vis" ziceam, in acele vremuri de planuiri infierbantate, incepand de prin anul 2000, cand speram impreuna la mari reportaje de anvergura internationala, exuberanti si cam nestiutori deocamdata, cand unora dintre noi - mai carcotasi - inca nu le venea sa creada ca romanii au putut trai candva pe intinderi atat de mari si-n tinuturi atat de stranii si de "exotice". Apoi, intr-o buna zi, am plecat. "La pas", tara dupa tara, an dupa an, in acele renumite "luni de septembrie" ale calatoriilor noastre in strainatate, tot mai departe si mai departe, fericindu-ne de tot ceea ce descopeream pe teren, sarbatorind cu chiuieli, ca niste copii, fiecare "urma" gasita pe taramuri necunoscute. Asa a fost. Sanziana Pop la timona, impreuna cu grupul ei de reporteri...







Dar dupa zece ani, putem spune linistiti ca visul s-a transformat in realitate. Zeci de mii de kilometri prin lumea larga. Prin locuri pe care doar le banuiam vag c-ar putea avea radacini romanesti si pe care nici unul din "ilustrii" nostri cercetatori de azi - o spunem cu tristete, rusine si indignare! - n-a avut curiozitatea sa le vada ori sa le studieze. Am fost pionieri, de multe ori, in acest domeniu, primii care au pus piciorul in "puncte" fierbinti pentru istoria noastra. Am descoperit astfel o "Europa necunoscuta", alta decat cea a marilor atractii turistice, pe care o viziteaza pe banda rulanta milioane de turisti obisnuiti. Am cautat asezarile si teritoriile cele mai vechi, izolate, care arata intocmai ca ale noastre, de-acasa, inca mustind de traditii si graiuri comune. O Europa... romaneasca!

Da, oricat ar parea de bizar, un adevarat imperiu al numerosilor pastori traci, daci, apoi al valahilor, tronand pe munti inca de la inceputuri, dintr-o parte in alta a continentului, o patrie imensa, nestiuta, de ciobani liberi, nemiscati din datinile lor batrane. O "Valahie" ancestrala pe care, daca doar ne-am imagina-o cat a fost de mare candva, am fi mandri. Si mereu am trait uimirea sa constatam ca acesti "frati" ai nostri sunt inca multi. Foarte multi. Sute si sute de mii... I-am gasit raspanditi prin localitati cocotate pe varfuri de munti, avand aceleasi obiceiuri ciobanesti ca la noi, aceleasi nume de munti, de oameni, de case, vorbind limbi stravechi, atat de asemanatoare cu a noastra, incat le puteam intelege sau compara. Fie ca sunt rude mai vechi si incetosate din Occident, precum friulii, romansii, ladinii, goralii sau bascii, fie unele rubedenii "de sange", mult mai clare, precum puzderiile de vlahi, rumeri, cici, aromani, morlaci, meglenoromani, istroromani, ce impanzesc si azi toate tarile peninsulei Balcanice (lasati de izbeliste de politicienii romani, prada instrainarii si discriminarii), toti acesti oameni ne sunt, fara dubii, frati de limba, istorie, dar mai ales de "fire", de fel de a fi. Cine sunt? Cati romani stiu astazi ceva despre ei? Noi stim. I-am vazut. Le-am vorbit. Am intrat in casele lor. Le-am citit istoria acolo, acasa la ei, am scris despre ei ani la rand zeci si zeci de reportaje. A fost aceasta, credem, o performanta jurnalistica! Ceva cu care acum, dupa douazeci de ani de la aparitia "Formulei AS", putem sa ne mandrim putin. Iata doar cateva repere ale acestor calatorii, care pentru noi au devenit fericire curata.

Bascii

A fost prima mare calatorie a revistei "Formula AS" in strainatate. Bascii din Pirinei.




Super-reporteri pe un super-munte: Turcanu si Lupescu

O deplasare pregatita din vreme, documentata atent, dinainte, de cativa reporteri ai echipei (alesi dintre cei mai "in forma" ai momentului), asteptand apoi c-o nerabdare febrila ziua in care vom pleca intr-acolo, departe. Septembrie. Mereu in septembrie au fost aceste mari deplasari, durand cam cate trei saptamani, in fiecare tara pe care o banuiam c-ar mai putea pastra cateva ramasite de romanitate. Asa a fost si acea "toamna de aur", cand masinile noastre au pornit pentru prima data spre alte zari, spre extremitatea sud-vestica a Frantei, spre Pirineii cu piscurile infipte in cerul albastru, spre Tara Bascilor. Am plecat sa cautam un loc ciudat, despre care citisem si auzisem ca e locuit de o populatie cu o vorbire necunoscuta, fara legatura cu o alta limba europeana, dar sunand, in mod straniu, a romaneste. O populatie incapatanata sa ramana agatata de munte si oierit, dispretuitoare fata de avantajele industrializarii occidentale, dar infipta neclintit in traditie. Triburi dacice ratacite la marginea Imperiului Roman? Tipare celtice, lasate deopotriva in Pirinei si Carpati?... Tara Bascilor pare un peisaj romanesc miscat.








Sat basc

O fotografie usor expusa, alunecand uneori spre neclar. Un halou de lumina, asa cum era toamna pe care am gasit-o in Pirinei, toamna aceea mirosind nebuneste a grozama si a lavanda salbatica, a ierburi si pajisti fierbinti, prin care ciobani stravechi, deodata cu lumea, isi manau turmele pazite de caini. Ciobanii basci, migrand in transhumanta pe varfuri de munte, purtatori de opinci cu nojite legate peste picioare, inveliti in bunde pe care le joaca in spinare cand coboara la vale, in sarbatorile lor colorate si vesele, pline de cantece leganate (ca doina) si de dansuri "purtate" (ca dansul fetelor de la Capalna), dansuri rituale, stravechi. Si la fel de "ucigatoare" (pentru un locuitor din Carpati) sunt si bisericile basce din piatra, vechi ca lumea, atarnate de cer si de clopote, biserici cu turla lunga si ascutita, despre care ti-e frica sa crezi ca au aceeasi sorginte cu bisericile din Maramures si din Salaj, desi cimitirele sunt pline, si-acolo, ca pe la noi, de cruci rotunde, acoperite cu semne solare... Cam despre asta am scris, in primul septembrie de aur si bucurie, la basci.


Romansii






In cautarea romansilor: Catalin Manole, Sanziana Pop, Andrei Cheran, Sorin Preda si Dia Radu

Septembrie, urmatorul an. Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Ne insotiti acum in Alpii Orientali, un taram fabulos, unde traieste o alta populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: romansii, o falanga iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani pe crestele muntilor ce fac parte astazi din teritoriul Elvetiei, regiunea Engadin. Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara egal. Pe parcursul a cateva numere de revista, am incercat sa va facem partasi, prin reportajele noastre, la emotia extraordinara pe care am trait-o intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape la fel ca noi. Crescatori de vaci si de capre, neclintiti in traditia lor pastorala, romansii nu-si dau libertatea si limba strabuna pe toate bogatiile dimprejur. Nu coboara, in ruptul capului, "la asfalt".



Candva, Nicolae Iorga i-a numit "fratii mai mici" ai romanilor. Bunii, frumosii frati ai nostri din Alpi...

Friulii







Alpii friulani

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos pentru calatorul roman, uimit sa descopere, prin asa strainataturi occidentale, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme imense de oi, sate batrane, risipite prin ascunzisurile muntilor, ca-n Maramures, Apuseni sau Bucovina, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de apropiata de a noastra, habotnici in a-si tine ocupatiile ciobanesti mostenite de mii de ani. Friulii stiu de noi. Cunosc inrudirile lor cu Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma...; poate stramosii celti, prezenti, deopotriva, in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Si ce satisfactie mai mare poti avea, ca reporter, decat momentele in care treci prin asezari aflate la 3000 de metri inaltime si aproape 2000 de kilometri departare de casa, saluti oameni pe strada, le spui de unde vii, iar ei iti raspund bucurosi: "Ooo, noi cu voi siamo fratelli!".



Anglia si Scotia. Dacii de la capatul lumii







Scotia. Aripa gratioasa de la F.AS: Ines Hristea, Dia Radu, Sanziana Pop, Aurora Petan, Delia Hanzelik si intrusii Florentin Popa si Bogdan Lupescu

O documentare asidua. Multi se indoiau c-am putea gasi ceva "romanesc" tocmai acolo, pe tarmurile Atlanticului si prin insulele Marii Nordului. Ca vom intalni pe teren specialisti care sa confirme impresionantele asemanari intre monumentele megalitice din insulele scotiene sau din Marea Britanie (inclusiv Stonehenge) si cele de la Sarmizegetusa. Ca vom descoperi pe imperialul zid al lui Hadrian "cea mai indepartata asezare dacica de pe pamant", fabuloasa Banna, cetatea antica unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand pana azi urme de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din toate cele de pe Zid, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit inca multe veacuri dupa destramarea Imperiului Roman de catre urmasii acelor "stralucitori daci!", "briliantii daci!", asa cum ii numea profesorul Robin Birley, unul din cei mai prestigiosi arheologi ai lumii cu care am avut privilegiul sa facem un interviu. Nimeni n-ar fi crezut. Si totusi, noi am fost acolo!



Aromanii

Infloritorii, altadata, atat de prigonitii, astazi, aromani... Am alergat dupa ei ani la rand, dintr-o parte in alta a Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia si Albania, incercand sa reconstituim acea uriasa "tara armaneasca" sud-dunareana, sa ne inchipuim uluitoarea ei inflorire de altadata.







"Formula AS" pe urmele vlahilor aromani din Tesalia

Am zabovit zile intregi prin fiecare din orasele lor emblematice, Veria si Metsovo din Grecia, Korcea din Albania, Ohrid si Bitolia din Macedonia, am calcat pe ruinele Moscopole-ului, "Mecca aromanilor", faimoasa lor metropola de odinioara, unul din cele mai stralucitoare orase ale Europei, pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane, ne-am inchinat la sfintii ortodocsi din bisericile Ohridului, am intrat in casa parintelui martir Haralamb Belimace, "eroul si sfantul aromanilor", ucis cu bestialitate de greci la 1914, am ascultat de atatea ori sfasietorul sau imn "Dimandarea parinteasca" ("Parinteasca mustrare"), cantat cu lacrimi, prin sate din muntii albanezi sau din Pind, in seri albastre de septembrie... Si-am plans si noi, cu sufletul, impreuna cu ei, pentru marea nedreptate care li se face si azi, abandonati fiind in uitare, de politica actuala, fara drepturi, fara scoli, biserici, fara limba, persecutati cu-n sovinism inimaginabil pentru acest veac "tolerant si european".

Acolo jos, sub Dunare, sunt sute de mii de oameni care inca vorbesc cea mai arhaica limba romaneasca, care inca mai spera ca "Dimandarea" lor sa razbata pana la fratii invaluiti in ceturi, de care nu-i desparte decat o mare apa curgatoare... Ce se poate face pentru ei? In ce ne priveste, asta am facut: noi, despre toate astea, am scris!

Istro-romanii

O calatorie in urma careia chiar "s-a schimbat ceva". Cati dintre romanii de rand din Romania stiau ceva concret despre istro-romani?






Printre istro-romanii din Susnevita

De aromani cu siguranta au auzit, fiindca multi dintre acestia s-au stabilit prin Dobrogea noastra si unii au devenit chiar persoane publice. Dar cine a auzit de acea biata mana de oameni parasiti la capatul Balcanilor si Dalmatiei, vreo 150 de "frati" singuratici, tarani tot mai "batari" (batrani), ce traiesc in cateva satuce parasite din peninsula Istria, astazi croata? Acesti romani anacronici, rupti de lume, altadata mii si mii, sunt un miracol al supravietuirii. Limba lor e considerata "un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe", trecuta in Cartea Rosie a UNESCO drept una din cele mai mici si mai grav periclitate limbi ale lumii. Am fost primii reporteri care i-am vizitat, sat cu sat, in toti anii de dupa Revolutie (si poate chiar in istorie). Nici un politician roman nu facuse asta pana atunci, in anul 2007, nici un ambasador. Nimeni din Romania nu mai vorbise cu ei de vreun secol, in afara de visatorul nostru prieten, medicul Petru Ratiu de la Roma, si de doi profesori din Timisoara, prea putin cunoscuti. Cand ne-au vazut prima oara in poarta, ne priveau ca pe niste "ciudati": "De unde-or fi astia? Cum se poate ca vorbesc la fel ca si noi?...".







Sanziana a gasit Vlahia

Nici unul nu fusese vreodata in Romania, nu-si imaginau ca graiurile noastre inca seamana asa mult. Ei bine, dupa nici un an, insinguratii istro-romani nu se mai uitau la oaspetii din Romania ca la niste extraterestri. In urma reportajelor noastre, s-au miscat lucrurile. Multimi de scrisori si mesaje catre redactie: "Sa facem ceva pentru ei!", "Ma ofer voluntar!", "Donez carti!", "Salvarea acestei limbi e si responsabilitatea noastra!"... S-au urnit fundatii, institutii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Roman. S-a infiintat, in Jeiani, prima clasa de istro-romana. A fost schimbat ambasadorul de dinainte, care-si recunoscuse ignoranta intr-un interviu, cu altul care e un adevarat luptator. "Zvonciarii" din Jeiani (un renumit grup folcloric istro-roman) au fost invitati in Romania, sa concerteze in mari sali de spectacole. Cercetatori tineri ne-au cautat, ne-au cerut informatii si au pornit intr-acolo, iar apoi au scris carti despre istro-romani, facand repetate apeluri pentru salvarea acestei limbi. Nu stim daca, intr-adevar, se mai poate salva ceva acum. Daca nu e deja prea tarziu, totusi. Un lucru stim sigur: astazi, multi dintre cititorii nostri au aflat de istro-romani. Au aflat drama lor si nu-i vor uita prea curand. Macar ei, cititorii nostri. Si macar pentru asta, putem si noi sa ne simtim putin fericiti...



Vlahii din jurul Romaniei

Serbia, Bulgaria, Bosnia, Muntenegru... Culmea, "romanii" cei mai apropiati de noi sunt si cei mai urgisiti. Multi ani am revenit in mijlocul sarmanilor vlahi lipiti de hotarele Romaniei. Asta, in afara acelor traditionale deplasari ale noastre de septembrie.







Pe urmele Vlahilor din Muntenegru

Am revenit cu revolta impotriva autoritatilor din aceste tari slave, atat de crude cu minoritatea romaneasca, dar si impotriva politicienilor nostri care si-au abandonat semenii fara nici un regret. In Bulgaria sunt astazi peste o suta de mii de romani. Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. In Valea Timocului sarbesc sunt si mai multi, si mai napastuiti. Fara absolut nici o recunoastere, fara nici un drept romanesc. Interzis: scoli, carti, biserica, televiziune, teama chiar si de a vorbi romaneste pe ulita satului. Dupa un recensamant austriac, la inceputul veacului trecut, in Bosnia inca mai traiau cam trei sute de mii de romani "istorici", cu radacini stravechi. Astazi, oficial, nu mai e nici unul. Prezentul ne este bicisnic. Dar cat de bogata istoria... Doar intr-un singur cimitir dintr-un sat bosniac - Cipulici - am trecut printre mormintele cotropite de buruiana a sute si sute de oameni despre care cronicile bisericesti si chiar localnicii marturisesc ca toti au fost vlahi. Asemeni acestei asezari sunt foarte multe acolo, pe pamantul, astazi, musulman. Sute si sute! Sate si orase. Urme ale civilizatiei vlahesti am intalnit chiar si pe cele mai centrale strazi ale Sarajevo-ului. Cetinje, vechea capitala regala a Muntenegrului, a fost intemeiata de un voievod vlah. Cea mai veche biserica ortodoxa din acest oras este tot vlaha: Vlaska Crkva. O groaza de dovezi impresionante de intaietate si vechime a vlahilor in Balcani, pe care istoricii nostri contemporani le ignora din lene sau cu program. Marturii ale unui trecut fabulos, datator de demnitate si de mandrie, pe care orice tara din lume l-ar fi trasformat, pana acum, in glorie. Candva, la inceputul istoriei, traco-dacii si apoi misteriosii vlahi au fost cei mai numerosi locuitori ai sudului si centrului Europei, o populatie pasnica si civilizatoare, bogata si mandra de stirpea ei.








Romania din Bosnia

Astazi, oficial, vlahii nu mai exista nicaieri. Ba, mai grav, aproape nimeni nu-si aminteste sa fi fost vreodata. Cati dintre romanii de pe strazile Bucurestiului stiu, azi, ceva despre vlahii din Bosnia sau Muntenegru? Nu exista alt popor in Europa care sa fi pierdut, cu trecerea timpului, atatea teritorii din jurul sau si care - ironia sortii! - nici macar sa nu stie ca le-a avut candva. Doar noi, romanii de astazi! Asta a fost, de fapt, marea miza a campaniei "Formula AS", marele nostru "pariu": sa le transmitem romanilor nostri, macar asa, ca o vaga stare de spirit, ideea a cat de mari au putut sa fie candva! Cat de multi! Cat de intinsi! Cat de puternici! Fara vorbe goale, pompos-nationaliste. Doar mergand la fata locului, vazand, citind si relatand. Simplu, reportericeste. Caci adesea si noi, seara, la un pahar de vin, stand la o masa prin cine stie ce coclauri din munti straini, gandindu-ne impreuna la toate locurile pe unde am umblat, vazandu-le pe toate in intregul lor, nu ne-am putut abtine sa nu ne uimim, exclamand: "Doamne! Cat de multi am putut sa fim, noi romanii! Toata Europa cea veche e plina de noi!".

Este o datorie de suflet de a transmite si altora starea asta, pe care am trait-o: acest extaz, acest energizant fara putere de comparatie - un anume fel de patriotism trait "pe viu", la fata locului. Starea asta ar fi cam asa: daca stim cat de puternici am fost in trecut, cu siguranta vom fi puternici si astazi.



P.S: Anul trecut i-am gasit pe vlahi pe niste insule exotice din Adriatica, astazi croate, pana nu demult apartinand Italiei. Cam cinci insule mari, aproape cat un judet de-al nostru, pline de peste o mie de ani cu ciobani stra-romani, care isi aduceau turmele cu barcile in mijlocul marii. Desi pare incredibil, lucrurile astea, pe noi, deja nu ne mai mira. Aventura gasirii de urme romanesti in lume nu e nici pe departe a fi incheiata. Anul acesta vom porni din nou. Abia asteptam, inca de pe acum, magicul septembrie. Sa mergem! Sa plecam! In fiecare an, pentru noi, aventura abia incepe...

(Cei ce vor sa citeasca toate textele referitoare la deplasarile noastre in strainatate pot folosi arhiva noastra de pe internet: http://www.formula-as.ro/ arhiva. Cautati numerele de revista publicate in perioada octombrie, la jumatatea lunii - cam trei numere consecutive -, incepand din anul 2004 si pana in 2011.)"