Romanii din Dalmatia, Muntenegru și Bosnia – Maurovlahii sau Vlahii Negri.







Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil: “România este locuită de români şi înconjurată de români”.

Vechea arie de răspândire a poporului român s-a restrâns mai la toate marginile. În schimb, elemente ale romanităţii noastre s-au răspândit mult dincolo de Dunăre, de Nistru, de Ceremus, de Tisa.

Toţi au purces din aceeaşi sinteză traco-daco-romană, sinteză primordială, sinteză originală, cu influenţe străine, sinteză în care a răzbit romanitatea. Graiul latin s-a tot îngustat, romanitatea orientală s-a divizat în părţi vorbitoare dialectale.

Pecetea Romei a rămas, după cum a spus marele istoric Nicolae Iorga “deasupra apelor, dintr-un lucru foarte mare care a existat cândva”.

Vatra de formare a poporului nostru nu s-a restrâns numai în părţile nord-dunărene şi la Dacia pontică. Ea a acoperit şi romanitatea orientală de la sudul Dunării, până la Adriatica.

Populaţia romanizată care şi-a păstrat identitatea – pentru că multă din ea a dispărut în masa slavă mai numeroasă, a căpătat pe parcursul timpului diferite denumiri şi porecle. Constantin al VII-lea Porfirogenetul numea pe vlahii balcanici “romani”, deosebindu-se de “romei” – adică bizantini.

Romanii s-au numit aromâni, armâni, macedo-român, valahi, vlahi, voioşi, fârşeroţi, români-epiroţi, ţintari, istro-român, megleno-români, cuţo-vlahi, morlaci, maurovlahi, ervanitorvlahi.

Denumirea etnică de valahi, vlahi a fost aplicată şi românilor din nordul Dunării. Încă spre sfârşitul primului mileniu izvoarele bizantine scriau de “vlahii de prin toată Bulgaria”. Albanezii foloseau şi cuvântul vllah şi pe cel de origine turcă “coban” (cioban), serbicroaţi, cuvântul “cincari” sau “cirebiri”; în Dalmaţia forme italienizate de “maurovlaca” sau morlac.

Aromânii s-au numit dintotdeauna “romanus”, rumăn, rămăn, varianta cea mai răspândită fiind armân şi arămăn.

Revărsaţi în Imperiul Bizantin, slavii s-au instalat masiv şi definitiv în Balcani schimbând echilibrul etniilor şi reducând rolul elementului romanic în Peninsulă. Pătrunderea slavilor şi apoi a bulgarilor a provocat o dislocare a romanităţii sud-dunărene şi ca urmare grupuri ale acestei romanităţi şi-au găsit noi vetre de locuit în regiuni muntoase sau pe malurile unor râuri, unele din ele reuşind să se conserve de-a lungul timpurilor.

S-au răspândit în zona munţilor Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice. Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz erau destul de numeroşi.

Dovezi sunt multe, dacă nu ar fi decât să amintim de numeroase centre, târguri şi sate cu nume care dovedesc că au fost locuite de români, de denumiri geografice, de limbă. Limba română este urmarea limbii latine populare care a înglobat elemente din idiomul tracic.

Influenţele slave nu i-au alterat conţinutul, structura gramaticală predominantă a fost tot moştenirea latină; impactul slav s-a manifestat în lexic. Cercetătorii problemei apreciază că în fondul lexical numai între 16 şi 20% sunt cuvinte de origine slavă.

Limbii vorbite de protoromâni îi aparţine foarte probabil expresia amintită într-un izvor bizantin (cronicarul Theophanes): “torna, torna, fratre” (“întoarce, întoarce, frate”) – sunt cuvintele rostite de un soldat băştinaş din armata bizantină cu prilejul unor lupte cu invadatorii avari în 587.

Venirea slavilor la începutul secolului al Vl-lea în zona nord-dunăreană şi coborârea masivă a lor peste Dunăre la începutul secolului următor va determina ca limba daco-romană să se despartă în patru dialecte, respectiv unul în nordul Dunării şi 3 în sudul fluviului: aromân, istroromân şi meglenoromân. A fost un proces care s-a desăvârşit destul de greu şi complicat în condiţiile revărsării populaţiilor migratoare.

Unul din puternicele elemente de coeziune socială, spirituală şi chiar lingvistică a fost creştinismul, acceptat ca religie oficială în urma Edictului dat de Constantin cel Mare în anul 313. Sfântul Apostol Pavel a evanghelizat în Peninsulă (Macedonia); Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea, apoi misionari ca Nicetas din Remesiana şi episcopi, ostaşi romani creştinaţi au răspândit cuvântul Mântuitorului în interiorul Imperiului de Răsărit, în interiorul Imperiului Bizantin. Slujba religioasă se oficia în limba latină sau în greacă.

Aromânii au primit creştinismul în latină: dovada este că noţiunile fundamentale ale credinţei la aromâni sunt moştenite din această limbă: cristin, Dumnidză, cruţe, băsearică, altar, picat (peccatum), Paşti, Stâ-Maria, Sum Ketru şi exemplele pot continua.

Legăturile dialectului aromânilor cu latina şi româna sunt indiscutabile, după cum incontestabilă este şi originea lor.

În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii – adică vlahii şi-au marcat prezenţa prin numeroase fapte de arme, dovedind reale însuşiri militare. Ei au fost prezenţi în viaţa economică, demonstrând un dezvoltat simţ comercial, în principal în produse lactate, lână, oi, cornute, în agricultură.

Este suficient să amintim rezistenţa lor împotriva autorităţilor bizantine, împotriva împilărilor fiscale: numeroase ciocniri armate între cetele de păstori, ţărani, neguţători şi armatele unor împăraţi bizantini precum Constantin Dukas, Alexis Comnen, Isac al II-lea şi al III-lea, Anghelos şi alţii încă. O nouă silnicie fiscala impusă de împăratul Isac al II-lea Anghelos a provocat o mare răscoala a doi fraţi, conducători vlahi, Petru şi Asan care, împreună cu bulgarii şi cu ajutorul românilor din nordul Dunării şi al cumanilor, au înfrânt armate bizantine (1186-1187 şi 1195-1196).

Intre secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahiaţilor; Moesia – România Albă; Ţara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei

A trecut mai bine de o sută de ani de când tânărul Irecec a publicat în rapoartele de la întrunirile Societăţii Regale Cehe de Cercetare de la Praga (1879) cunoscuta sa dezbatere „Vlahii şi Morlaţii (mauro-vlahii – n.t.) în monumentele din Dubrovnik” şi astfel a pus problema originii acestor păstori în regiunea Adriaticii.

Din acel moment mulţi cercetători de seamă s-au ocupat de această problemă, dar nici unul nu a ajuns la o soluţie satisfăcătoare. Doi călători, Pouqueville şi Lik, timp de câţiva ani au călătorit prin Grecia de Nord în prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Au mers pe drumuri apropiate, uneori văzând aceleaşi locuri. Aşa pot fi comparate descrierile lor şi se poate afla cum a decurs călătoria prin Imperiul Otoman din acea vreme alături de caravane, conducători, hanuri, peste poduri suspendate. Omul rămâne uimit de amestecul populaţiei, lipsa de siguranţă de pe drumurile parcurse şi de obiceiurile care au reţinut caracteristicile patriarhale. Ambii au întâlnit adeseori aromâni pe care unii îi numesc vlahi, iar alţii vlahioţi.

Este interesant că, din unele amănunte, se poate vedea cât de detaliat, credibil şi cu ce sentimente delicate Pouqueville descrie nomazii vlahi pe care i-a întâlnit în timpul călătoriilor sale prin Grecia.

Ei îngrijesc doar de cirezile lor, rătăcesc, funcţie de anotimpuri, prin Munţii Pindului şi la şes, care se întinde în toate direcţiile până pe coastă. Ei poartă sumane negre din postav. Trăiesc în corturi, iar mobilierul este spartan şi au preşuri grosolane şi pături din lână. Călătoresc cu familiile, altarele şi bogăţiile lor.

Fac parte din cei care plătesc dări sultanului: dări şi zeciuială pentru vite, iar impozitele se plătesc paşei pe teritoriul căruia se află. Faţa arsă de soare poartă urmele anotimpurilor şi, de obicei, sunt masivi şi puternici. Capul are proporţiile rasei romane.

Timpul care slăbeşte tipurile naţionale nu a putut să îi transforme nici în greci, nici în albanezi. Li se spune că sunt zgârciţi, încăpăţânaţi, dar prin obiceiurile lor rustice întâlnim o deschidere minunată pe care nu o întâlnim în caracterul orientalilor.

Soţiile lor, dotate prin naştere cu un simţ al coloritului pe care Rubens l-a dat, prin modelele sale, şcolii moderne, au ca frumuseţe doar părul lung şi blond, buzele rumene şi prospeţimea pe care o dă sănătatea.

Pânza groasă în care sunt îmbrăcate, ciorapii lungi, coloraţi până sub genunchi şi şorţul din fire toarse din lână roşie reprezintă podoabele lor obişnuite.
Chiar dacă observaţiile lor sunt precise, înţelegerea lor este, uneori, controversată, deoarece despre locuitorii balcanici nu se ştia mare lucru. Aceştia se aflau într-o etapă în care se punea întrebarea dacă albanezii sunt, de fapt, sciţi care au venit din Caucaz, dacă muntenegrenii sunt albanezi, dacă vlahii sunt greci ş.a.m.d.

De fapt, Pouqueville şi Lik au acţionat cu bună credinţă în notele lor de călătorie, chiar dacă nu au conoscut limba vlahă, din care cauză nu au putut lega relaţii apropiate cu poporul.

De aceea s-a întâmplat că Lic nu a putut afla nici măcar numele locuitorilor aromâni.
Wace şi Thompson, în cartea lor „Nomazii Balcanilor”, cu de-amănuntul şi documentat au descris blahii din nordul Pindului, îndeosebi pe cei din Samarina, acordând o importanţă deosebită vieţii, limbii, obiceiurilor, folclorului şi istoriei lor. Descrierea făcută de cei doi cercetători a luat naştere datorită notiţelor făcute la faţa locului şi observării „pe viu” a multor obiceiuri. Au fost adăugate, de asemenea, amănunte din izvoarele scrise.

Ei au dezbătut originea vlahilor, considerând că sunt urmaşii triburilor antice romanizate din Balcani, mai degrabă decât cei ai adevăraţilor colonişti romani, care ar fi absorbit de mult celelalte rase care populează oraşele, îndeosebi grecii.

Însă, ei se delimitează de această ipoteză şi concluzionează că nu este necesar să se caute strămoşii vlahilor doar din cauza nomadismului până în Asia sau în afara Peninsulei Balcanice. Ei pot fi găsiţi în triburile de păstori din dealuri, care au fost nevoiţi ca în fiecare iarnă să coboare pentru păşunat, iar acolo au fost influenţaţi de coloniştii romani şi aşa au fost romanizaţi.
Beurmann consideră că multe aspecte arată că este vorba, totuşi, de urmaşii ilirilor, care au fost romanizaţi sub ocupaţia Imperiului Roman, poate chiar şi urmaşii coloniştilor romani şi ai soldaţilor de pe acel teritoriu.

Acest lucru este doar în aparenţă contrazis de faptul că răspândirea în teritoriu a acestui popor, atâta cât istoriografia poate descifra, se întinde în afara Iliriei de astăzi.




Însă, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că, pe de o parte, zona istorică a răspândirii a fost la nord până la Marea Adriatică, iar, pe de altă parte, întreaga stabilitate naţională, nu numai a limbii, a fost în mare măsură perturbată sub apăsarea ocupaţiei slovene a ţării după anul 600.
Unul din cercetători arată că populaţia romană din provincie a putut supravieţui doar în anumite locuri în interiorul ţării împotriva uzurpării de către sloveni, care au venit în Balcani ca şi agricultori. Cea mai mare parte a populaţiei romane provinciale vechi şi-a părăsit, totuşi, patria sub presiunea slovenilor.

Ilirii romanizaţi (o parte din ei traci), conducând turmele, şi-au părăsit în acea perioadă proprietăţile agricole şi s-au refugiat în sud.

Retragerea în munţii din vestul Macedoniei şi în zonele mărginaşe din văile Tesaliei a fost cea mai convenabilă opţiune.

Chiar dacă originea păstorilor nomazi reprezintă una din marile necunoscute etnice în Balcani, se poate presupune, cu o oarecare siguranţă, afirmă Beurmann, că e vorba despre populaţia iliro-tracă romanizată.

În funcţie de condiţiile climatice şi cele legate de vegetaţie, aceştia au practicat în Iliria transhumanţa (semi-nomadă) înainte de a fi izgoniţi de sloveni şi, pierzându-şi pământurile, au putut foarte uşor să treacă la păstoritul nomad.

Kolţida, născut şi crescut vlah, a scris în 1976 o carte interesantă intitulată „Cuţovlahii”. El îi studiază şi localizează în cadrul poporului grec, cu intenţia de a arăta o strânsă legătură etnică şi biologică între cuţovlahi şi greci. Acordă destulă importanţă aspectelor lingvistice, vieţii sociale şi familiale, obiceiurilor, în cadrul cărora cântecul şi dansul ocupă un loc important.

Autorul susţine teza că vlahii şi grecii contemporani au aceeaşi origine autohtonă.
Purtătorii economiei paleomediteraneene în Peninsula Balcanică au fost, timp de mii de ani, vlahii, substratul etnic care, conform ultimelor cercetări ale lui Branimir Nusici, a luat naştere din simbioza paleomediteraneană-indoeuropeană şi prin afluxul constant din depresiunile înconjurătoare şi-a păstrat, până în zilele noastre, vigoarea proprie.



Foto: Fată saracaceană cu o cruce tatuată între sprâncene

Hoardele barbare au invadat, în principal, ţinuturile aflate de-a lungul drumurilor militare şi a căilor principale de comunicare pe care le-au construit romanii. Ar fi aproape imposibil de estimat câte mii de oameni au rămas pe dealuri şi în văile, pădurile şi peşterile ascunse din provinciile balcanice pe care legiunile romane le-au părăsit în Peninsula Balcanică.

Nu există nici o îndoială că în Iliria, Tracia, Macedonia şi Epir au locuit, la sfârşitul sec. al IV-lea, grupuri de păstori care au vorbit un fel de limbă latină stricată.

Aceştia au trebuit să facă faţă la două tipuri de pericole (dacă au fost conştienţi de acestea), care au venit din două direcţii opuse: expansiunea bizantino-greacă dinspre sud şi invaziile hoardelor barbare dinspre nord.

Imperiul Roman s-a destrămat încă din sec. al V-lea, iar primii emigranţi sloveni au venit în Peninsula Balcanică încă din sec. al VII-lea.

Societăţile de păstori despre care vorbim aici au fost, cel mai probabil, triburi balcanice străvechi, care au fost, prima dată, romanizaţi de boiernaşii romani, iar, ulterior, au fost ocupaţi de sloveni (nou-veniţi din nord). A fost evident că aceşti păstori balcanici nu au fost romani „puri”, aşa cum unii vor să dovedească în zilele noastre.







Maurovlahii sau Vlahii negri sau Morlacii traiau in Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri )

Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația, a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația: „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774. Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini, Treviso, 1780).

Despre datinile vlahilor din acest cadru geografic scrie în 1846 și Sima Ljubić în studiul „Običaji kod Morlaka u Dalmaciji”, tipărit la Zadar.

Oricum, pentru cunoașterea cât mai din aproape a morlacilor, a ocupațiilor și a vieții lor de fiecare zi, sunt foarte importante scrierile unui autor anonim (confident al împărătesei Maria Terezia), apărute la Viena în anul 1775. În aceste scrieri este vorba despre ocupațiile moralcilor și felul lor de a fi și, nu în ultimul rând, despre alimentaţia lor. „Morlacii nu folosesc deloc legume în alimentaţia lor de fiecare zi, nu mănâncă supă și nici hrană preparată din făină, în afară de pâine, pe care femeile morlace o coc în fiecare dimineață deasupra jarului din tinda casei.







Tarani vlahi (morlaci)

„Morlacii au făcut din prietenie aproape lege și ea se încheia în biserică. Ritualul include o binecuvântare, pentru a se încheia festiv legătura apropiată dintre doi prieteni sau două prietene. Relațiile astfel stabilite sunt numite „frate de cruce”, respectiv „soră de cruce” (în cazul femeilor). Obligațiile asumate în acest mod au subînțeles ajutorarea reciprocă la nevoie și în caz de pericol, respectiv răzbunarea nedreptății pricinuite de altcineva etc. Prietenia era atât de strâns legată, încât în multe cazuri putea punea viaţa în pericol pentru a se ajuta prietenul.

Dar, atunci când se ajungea la neînțelegere între prieteni, toată regiunea vorbea despre aceasta ca despre o rușine a locului… Morlacul tindea întotdeauna să facă bine celui apropiat, dar era foarte rău de acela care i-a făcut vreun rău sau l-a ofensat. Acești oameni puneau totdeauna în cumpănă răzbunarea și dreptatea.

Dușămaniile se uitau greu, astfel că se transmiteau din tată în fiu, ca un legământ de răzbunare (vendeta). Dușmăniile vechi între familii și răzbunările personale se soldau de obicei cu vărsări de sânge și după foarte mulți ani, chiar și după mai multe generații”. Astfel, de exemplu, ucigașul unui morlac era nevoit să părăsească satul natal, să fugă departe de casă și să se ascundă întreaga viață de prigonitori fiindcă cu greu era iertat de aceștia.

Despre morlaci se spune că erau cinstiți și cu omenie, dar numai cu cei asemănători lor. Se mai spune că uneori îi iertau pe cei care-i ofensau, dar, din păcate, nu-i uitau.

Unele familii de morlaci au reușit să ajungă la cele mai înalte poziții, ca de exemplu banul bosniac Kulin (1180-1204), apoi marea familie feudală Balșici, urmașii nobilului Balșa, stăpân al Zetei de jos (Litoralul muntenegrean și nordul Albaniei)44.

„Potrivit celor mai recente cercetări științifice Balșicii provin din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care datorită meritelor ca soldați s-au ridicat la rangul de nobili și mai apoi domnitori ai unui stat (secolul al XIV-lea).

Cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani la o manstire croata ,pe insula Rab.



Calugarul franciscan Nediljko Jeran

Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.

“Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. “.



Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
“Cei de pe insula ii numeau “vlasi”. De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci “Vlasche Njine”, “Campul Vlahilor”.
Un calugarul aduce in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index.
Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.


Parintele Jeran si documentele sale pretioase
Se opreste cu degetul pe un rand:“A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori.
Sunt consemnati la anul 650.

Indexul care cuprinde documentul despre vlahi

Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. ” Iata ca v-ati gasit si rudele!”, incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.

Acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu !

Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea “a treia carte a manastirii” scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii.



Calugarul Jeran spune :

“ In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile”.

Morlacii – vlahii negri

Coasta dalmata s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele “Canale del Morlacchi”, adica “al vlahilor/romanilor”

Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.

Astfel, “vlahii din nord” au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi.

Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: “Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.

Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia”. Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778.

Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.

Asezarea popoarelor migratoare a despartit de Dacia nord-dunareana pe Daco-Românii din Istria, „cea mai mare peninsula din litoralul Marii Adriatice”.

Aci exista si azi un grup numit „Româneşti”. Intr-un zapis din 1410 se mentioneaza prezenta Daco-Românilor aci la poalele muntilor Cicearia. Limba Daco-româna o vorbesc multi locuitori din satele: Jeiana, Bardo, Susnevita, Draga, Tirkovti, Zancovti, Skabici s.a. Ei erau numiti si „ţînebini” (tine bine).

In orasul Cetinje, capitala a vechiului stat Zeta, care a capatat mai tarziu numele de Muntenegru, exista o biserica ce a fost zidita in 1450 „cel mai vechi edificiu din orasul Cetinje”. In 1864 a fost refacuta din circa doua mii de tevi de pusti capturate de la turci in timpul razboaielor din a doua jumatate a secolului trecut.

Ghidul turistic Muntenegru scrie: „prin originalitatea ei, Biserica Vlahilor, este cu siguranta cel mai interesant monument din tara si probabil unic in lume”. Inainte de a incheia acest capitol, amintim ca neamul Daco-Românilor este cunoscut acum si sub numele de Vlahi.

Ceva mai mult se generalizeaza acest nume si apar organizatii teritoriale Epir, Vlahia de sus (de langa Ungaria), zisa si Vlahia (Mare) din nordul Dunarii, Vlahia Mica sau Banatul Craiovei (Oltenia de azi) si Moldo-Vlahia sau Maurovlahia zisa si Rusovlahia. (Fragment din Dacii de-a lungul mileniilor, de Dumitru Balasa)

Surse: http://www.etransmedia.ro/in_morlacia_de_altadata_pe_urmele_vlahilor_din_dalmatia_in_croatia-2587 ; http://astraromana.wordpress.com/2011/04/15/vlahii-nume-limba-arie-de-raspandire-partea-a-doua-originea-si-trecutul/; http://danlupu.net/2012/06/daco-romanii-din-peninsula-istria-adriatica-dacii-de-a-lungul-mileniilor-dumitru-balasa/; formula as.ro

articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/



MAUROVLAHICA


Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor în ţara care poartă numele de Muntenegru? Și câți știu că în Evul Mediu a fost o țară pe nume România în Bosnia?

Cei care au denumit-o aşa au fost, cândva prin sec. XII-XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nordul Dunării – după cum limpede le arată numele – care au întemeiat acolo propria lor principalitate şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii – morovlaşi, italienii şi dispăruţii dalmaţi – morlachi, iar turcii le spuneau Kara-Ulagh. În textele în limba latină ale variilor cancelarii medievale, aceştia apăreau sub numele Nigri Latini.

„De peste un deceniu sunt obsedat de existenţa unui al doilea Bihor în Europa, altul decât cel pe care îl ştim cu toţii (în care de altfel m-am născut şi am crescut) – azi împărţit între România şi Ungaria. Sunt ani buni în care am căutat finanţare pentru un documentar istoric pe această temă. Finalmente, minunea s-a produs (cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe) şi am pornit cu echipa mea de filmare în căutarea celuilalt Bihor, azi împărţit între Muntenegru şi Serbia”, povesteşte realizatorul Tudor Chirilă.

Echipa Televiziunii Române a plecat pe urmele lor chiar din miezul ruinelor ascunse ale castelului Bihor din Muntengru, mergând în sus pe coasta Dalmaţiei până aproape de Peninsula Istria, acolo unde mai vieţuiesc încă puţinii lor ultimi descendeţi, aflând lucruri incredibile despre trecutul lor istoric. „Scormonind prin cărţile de istorie, am avut revelaţia unei întregi etnii dispărute, vechi români goniţi de invazii din ţara lor în timpul Marilor Migraţii care acum multe secole populau masiv Dalmaţia, partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică”, mărturiseşte realizatorul TVR.

Periplul echipei de filmare a început în octombrie 2013, de la ruinele castelului Bihor din Muntenegru, unde era reşedinţa unei formaţiuni statale medievale româneşti, şi a continuat pe întreaga coastă dalmată, de la Sud înspre Nord.

„Sper ca rezultatul acestui periplu filmic de trei săptămâni care poartă titlul Maurovlahica – Recviem pentru o etnie dispărută să incite publicul telespectator”, încheie Tudor Chirilă
articol preluat de pe http://www.tvr.ro
http://www.unitischimbam.ro/maurovlahica/