Românii care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria



Sub acest titlu deloc îmbucurător a fost lansată la Centrul de Studii Transilvane în cadrul Zilelor academice clujene cartea cu titlul de mai sus aparţinând universitarului orădean Gheorghe Şiseştean, care a întreprins în anii din urmă mai multe călătorii la valahii din Slovacia şi Polonia şi la românii din Ungaria. Constatările acestor vizite la faţa locului le-a înmănuncheat în cartea de faţă, care vine să ne certifice o realitate pe cât de îngrijorătoare, pe atât de tragică: stingerea încet-încet a conştiinţei identitare a vlahilor trăitori la graniţa dintre Slovacia şi Polonia, dar şi a românilor din satele de dincolo de Tisa, din Ungaria, unde numărul locuitorilor vorbitori de limbă românească este pe cale de dispariţie. Cartea are meritul de a trage un puternic semnal de alarmă autorităţilor române despre ne-grijea pe care a dovedit-o ani şi secole de-a rând faţă de elementul românesc trăitor dincolo de hotarele ţării, soartă pe care o au de împărtăşit astăzi şi românii din Bucovina, Basarabia, Transcarpatia, Voivodina, Timocul sârbesc sau nordul Bulgariei, zone în care mai trăiesc încă mari comunităţi româneşti.

Aşa cum am arătat deja, cartea are două secţiuni: una în care se ocupă cu vlahii care trăiesc în zona muntoasă a Carpaţilor dintre Slovacia, Cehia şi Polonia, zonă numită când Valahia Moravă (Moravske Valassko), când Goralia, după numele locuitorilor de la munte, în majoritate de origine română, numiţi Valahi sau Volohi ; cea de a doua, care îi are în vedere pe românii din Ungaria din judeţul Hajdu-Bihar, din plasele Bereteu, Mezokeresztes, Cefa, Salonta, Valea lui Mihai, Săcuieni, Torda, şi Derecske, pe care le investighează la faţa locului, prin anchete, observaţii directe, hărţi, documente şi scrieri istorico-etnografice. Constatările autorului sunt demne de toată lauda, deoarece despre valahii-oieri din centrul Europei nu mai dispuneam de informaţii sistematice, de la cele transmise nouă de lucrările istorice ale lui Silviu Dragomir, Mihail Dan sau Dumitru D. Mototolescu, cu cercetări rămase undeva într-o etapă plină de promisiuni părăsite aproape definitiv de către istoricii români. Iată, însă că autorul ne duce la faţa locului, într-o zonă dominată de elemente originare latine, dar care, în urma împrejurărilor istorice, şi-au pierdut limba şi identitatea naţională, trecutul lor mai păstrându-se ca o relicvă nepreţuită într-un muzeu în aer liber, numit „Vlasske muzeum v prirode de la Roznov” sau printr-un festival anual cu aspect de nedeie carpatică, în care se mai pot recunoaşte cântece păcurăreşti specifice sau porturi şi dansuri ca în Maramureş. Spre a le pătrunde obârşia şi tainele habitatului, autorul a întreprins periodic mai multe călătorii în ţinuturile muntoase locuite de aceşti „gorali vlahi”, oferindu-ne date preţioase din observaţiile la faţa locului sau din scrierile unor contemporani, între care cel mai important, Jaroslav Strika, a publicat în 2007 cartea intitulată Valasi a Valassko (Valahii şi Valahia), el însuşi fiind un descendent al grupului etnic de care se ocupă. Pe urmele acestui înzestrat cercetător, din cartea căruia se citează copios şi memoriei căruia îi dedică întreprinderea sa, Gheorghe Şiseştean încearcă să reconstituie cu cât mai multă obiectivitate devenirea în timp a grupurilor de valahi care au migrat din ţară şi au populat întinse ţinuturi slovaco-polone. Pătrundem astfel odată cu el în ţinuturile muntoase ale Carpaţilor slovaci şi poloni, dominate de aşezări tipice de munte, cu case de lemn şi numeroase stâne acoperite cu şindrilă, unde o mare mulţime de locuitori sunt păstori de oi din tată-n fiu, ducând cu ei un meşteşug ancestral şi, ca atare, întreaga terminologie derivată este compusă din cuvinte româneşti arhicunoscute, care şi-au păstrat specificul atât în toponimie, cât şi în onomastică. Până în clipa de faţă, mulţimea acestora a rămas covârşitoare şi doveditoare de origine, cum ar fi cuvintele: demikat, falcă, frembyje, gaura, glaga (glugă), halbija (gălbează), kulastra, nota (noatina), laja (laie), merinda, rumigat, vakesa (oacheşa), ryndza, Kraciun, gropa, komarnik, strunga, koliba, plaj, ciutura, urma, dzer (zăr), fuyara (fluier), zincica (jintiţa), kalaras (călăraş), cusma etc. Multe dealuri şi cursuri de apă au nume care derivă de la cuvinte româneşti, cum ar fi: Kasina( de la caş), Katun (de la cătun) Petrowce ( de la pietre), Pisculice (de la piscuri), Wlochy ( de la vlah), Malice (de la mal), Katyna ( de la cătină), Hotar (de la hotar), Sekul (de la sec),Magura (de la măgură), Baltagul (de la baltag), Sulica (de la suliţă), Stanka (de la stâncă), Sekatura (de la secătură), Zawoja (de la zăvoi), Bradul (de la brad), Pinu (de lapin), Cetnyia (de la cetină), Czuta (de la ciută) etc., etc. Autorul ne face cunoştinţă cu zone întregi din depresiunile muntoase de dincolo de localităţile Preslov şi Poprad, de sub vârful Lomniţa, pasul Prislop din Tatra Albă de sub vârfurile Gerlachova şi Zdiar, cu importantul orăşel Roznov pod Radhostem, dar şi cu sate de la izvoarele Vistulei, din Istebna şi Koniakow, care sunt locuite de o populaţie de păstori valahi, cu viaţă de munte caracteristică, dar şi cu o limbă de sorginte latină, uşor de reconstituit din rudimentele amprentale pătrunse în toponimie, obiceiuri, port, mod de viaţă (stânele, gospodăria şi satul valah), şi care trimit în mod indubitabil la limba şi obiceiurile păstorilor români, pe care ni le înfăţişează detaliat în capitolul Supravieţuiri lingvistice româneşti.

Vlahii din ţinuturile slovace şi poloneze au o istorie proprie, ce coboară în timp până în secolul al XV-lea, şi chiar mai jos, deoarece încă din diploma lui Andrei al III-lea datând din 1279 se amintesc în zonă existenţa unor Valachi seu Rutheni ca populaţie de păstori; în 1337 apare în scaunul Uzzki localitatea Koromli Valache, iar în 1424 este pomenit un Balica valachul, după cum şi Matei Corvin întăreşte drepturile unor păstori valechi la 1424. Date despre existenţa a numeroase sate valahe, în scaunul Oranka, Trecianske sau Sarisskei ni le oferă autorul Benko în cartea sa Osidelnje severnecho Slovensko, lucrare nepusă la contribuţie de autor, dar citată copios de Armand Guţu în articolul său De la dreptul valach la influenţele româneşti din folclorul slovac din „Anuarul Institututlui de etnografie şi folclor „C.Brăiloiu”, t.21/2010. Despre o Moravie Valahă, aflată în dispută cu imperiul habsburgic, care vrea să le restrângă libertăţile, se vorbeşte mai ales în timpul războiului de 30 de ani, când valahii, ca să-şi păstreze drepturile, se vor alia cu suedezii, apoi cu danezii, în 1621 consemnându-se mai multe raiduri ale lor asupra localităţilor Malenovice, Zlin, Valsske Mezirici, repetate şi în anii următori până în 1627 când au fost înfrânţi de Wallenstein, suferind în anii următori cumplite represalii, în urma cărora „cam o treime din populaţia valahă a regiunii a dispărut”, fiind obligaţi totodată să treacă la catolicism. Buni luptători, curajoşi şi loiali, ei au fost organizaţi în unităţi militare cu scopul de a apăra graniţele, născându-se astfel corpuri de gardă numite „portaşi” , ce activau în zona Hradistska, Vesetin, Vizovice, Valasske Mezirici, Roznov şi chiar în Silezia austriacă, posedând, ca semn distinctiv o frânghie cu bile de plumb la capăt, cu ajutorul căreia imobilizau răufăcătorii (un fel de lasou specific), la care se adăuga „toporul ciobănesc valah”, numit „valassek”, iar uneori cu ciubere de lemn specifice, însemne ce pot fi identificate şi în litografiile şi desenele etnografice austriece, alături de îmbrăcămintea tipică omului de la munte, izbitor de asemănătoare cu aceea a păstorilor noştri. Vlahii de aici dispuneau de o organizare proprie, având în frunte voivozi şi cneji şi conducându-se după „legea valahă”, care a rămas singura formă recunoscută de rezolvare a conflictelor dintre ei şi de autoritate locală. Neamestecându-se cu alte grupuri etnice, ei şi-au păstrat multă vreme identitatea, chiar dacă au fost siliţi să-şi părăsească religia ortodoxă pentru cea romano-catolică sau luterană. In schimb au fost folosiţi de către unii nobili locali pentru apărarea cetăţilor şi castelelor lor, alcătuind gărzile de apărare ale acestora. Dreptul de păşunat ei îl plătesc sub formă de zeciuială, la care se adaugă daruri în natură, animale, miere şi produse lactate. Valahii din zona amintită practică atât păstoritul local, cât şi cel de transhumanţă, rasele de oi cunoscute fiind cea ţigaie şi „oaia valahă” sau ţurcana, pe care le ţin în staule numite „kosar”, pe o gospodărie revenind în jur de 50 oi cu lapte sau chiar mai multe. Aşa, de pildă, pe domeniul Vsetin erau la 1781 17.684 de oi, crescute în regim pastroral de stână montană. Tot în acest an sunt consemnate 335 de gospodării având 17 stâne, pe lângă casă mai dispunând de 441 oi şi 187 berbeci. Pe domeniul Frydek un număr de 30 de valahi dispuneau de turme de 5000 de oi, industria prelucrării laptelui fiind aici principala lor ocupaţie. Raporturile cu stăpânirea sunt bine stipulate, multe din zonele de păşunat fiind denumite „vrch”, adică vârf, culme. Din păcate, datorită presiunilor istorice, vlahii nu mai au astăzi sentimentul apartenenţei la o comunitate naţională identitară, contopindu-se în masa etniei dominante, dar pot fi enumerate, câteva sate mai pot fi vizitate pentru stilul lor particular, cum ar fi Prislop, de sub vârful Csorna Repa, Ciumani, Brusztura, de pe râul Teresulka, Pietrosz şi Szesul din masivul Csorna-Hora etc. Păstoritul montan presupune şi hrănirea de iarnă a animalelor, de aceea sunt importante prezervarea adăposturilor de vărat, dar şi recoltarea şi păstrarea fânului, alternativ cu agricultura practicată pe terase, unde se seamănă grâu, mei, ovăz, secară, cartofi etc. Pentru noi românii, aceste ramuri ale etniei noastre din zona slovacă-polonă sunt definitiv pierdute. Pierdute sunt şi populaţiile din satele foste româneşti din Ungaria, pe care autorul le studiază în partea a doua a cărţii sale. E vorba de 58 de sate, arondate la 8 plăşi, cu o populaţie mixtă de cca 100.000 locuitori, care, de la 1918 până la căderea comunismului reprezenta o „comunitate tăcută”, cu puţine răbufniri identitare, iar din 1990 încoace, e vorba de o „comunitate dispărută”, întrucât locuitorii şi-au părăsit limba şi religia, procesul de învăţământ nu se face în româneşte, iar slujbele de la biserică numai în puţine cazuri se mai ţin şi în româneşte. Sate precum Pocei, Jaca, Vecherd, Darvaş, Bedeu, Săcal, Apateu, Petred, Sarkad, Leta, Almoşd etc., cu colonişti veniţi în majoritate din zona Beiuşului şi-au pierdut identitatea românească, ea mai păstrându-se ici şi colo în sate ca Apateu, Micherechi şi Giula. Pentru aşa-zisa comunitate românească există un singur liceu în care limba română este folosită doar la predarea limbii române, în rest limba maghiară este stăpână, procesul de maghiarizare fiind mai brutal şi mai persuasiv în timpul Dictatului de la Viena, când se generalizează folosirea limbii române în biserică. Sunt maghiarizate numele de persoane, ca şi părăsirea limbii române în registrele bisericeşti, iar prin venirea preoţilor maghiari toţi românii sunt obligaţi să-şi schimbe religia, ceea ce duce la pierderea identităţii lingvistice româneşti. Sunt date cel puţin 36 de exemple prin care în anii 1940-43, persoanele de religie ortodoxă declară că trec la reformaţi sau la romano-catolici, pe motiv că „nu ştiu româneşte şi nu înţeleg limba sfintelor slujbe”. Căsătoriile mixte devin acum un fenomen obişnuit, iar expresia „Era mai bine ca să nu spui că eşti român” devine regulă, procesul de deznaţionalizare nefiind unul individual, ci colectiv, prin administraţie şi biserică ofensiva împotriva a tot ceea ce e românesc devine după 1867 notorie, ca formă de „colonialism cultural legitimat”. Inocularea sistematică a „ideii superiorităţii civilizatorii a culturii maghiare”, pierderea oricăror legături instituţionale cu ţara atestă un avansat proces asimilaţionist cu care nu se mai poate lupta. Ofensiva împotriva bisericii româneşti a devenit vizibilă începând cu legile lui Apponyi, apoi cu creearea în 1912 a episcopiei de Haidudorog, când slujbele religioase încep să se ţină tot mai mult în maghiară. Doar la Crăciun copiii mai spun Vicleiemul în limba română, iar la Paşti se mai cântă în această limbă, declară Elena Silaghi, directoarea şcolii din Bedeu. Tot ea declară că românii fie că au dispărut, fie că sunt în curs de dispariţie, „comunitatea românească este formată numai din bătrâni, care, când se sting şi ei, se stinge şi comunitatea.Va rămâne numai biserica şi poate încă 2-3 din generaţia noastră, care vor mai şti româneşte. Deci fenomenul este ireversibil. Dar el este efectul unei politici lungi şi sistematice, nu neapărat violente, deşi ni s-a spus că s-a mai întrebuinţat violenţa mai ales în perioada 1940-1944, când erau bătuţi dacă vorbeau româneşte. Sigur acum este o comunitate în agonie, aproape terminată, chiar dacă apar inscripţii în româneşte la intrarea în sat sau steagul tricolor arborat la instituţii. Acuma este mult prea târziu. De altfel, nici tinerele generaţii provenite din părinţi români nu mai doresc o asemenea recuperare etnică. Tinerii se consideră maghiari.”

Concluziile cărţii lui Gheorghe Şiseşteanu sunt cât se poate de limpezi, contactul direct cu aceste comunităţi prin anchete la faţa locului, determinându-l să-şi intituleze cartea „Români care s-au stins”. O dramă etnică, la care statul român a asistat cât se poate de nepăsător, iar astăzi etniile române din Slovacia, Polonia şi Ungaria au devenit simplă istorie.Argumentele sunt indubitabile, iar bibliografia vizează îndeosebi cărţi recente.

Ceea ce s-ar putea reproşa cărţii lui Gh.Şiseşteanu este puţinul lui apel la istorie, slaba legătură pe care el o realizează cu documentele şi cronicile medievale care vorbesc de existenţa vlahilor ca păstori nu numai în zonele investigate de el, ci şi în Pannonia, Dalmaţia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Istria. Vechile cronici maghiare, cum ar fi Anonymus sau Simon de Keza atestă prezenţa valchilor în Pannonia, încă la venirea ungurilor, desemnaţi, în general, prin formula „pastores Romanorum” sau prin cea de Blaki: „Blakis, qui ipsorum fuere pastores et coloni remantietibus sponte in Pannonia”. Aceşti vlahi sunt dominanţi în întreaga Peninsulă Balcanică, după cum ne prezintă Silviu Dragomir în cartea sa Vlahii şi morlacii (1924), care le urmăreşte identitatea şi devenirea istorică în capitole precum: Vlahii din împrejurimile Raguzei, Vlahii din Bosnia şi Herţegovina, Vlahii din valea Cetinei, Vlahii din Lika, Podgorie şi Vinodol, vlahii din Vegilia, din Dalmaţia, cicii, vlahii şi morlacii din Istria etc. Autorul ar fi putut corela informaţiile de aici cu tema tratată de el, în aşa măsură încât aceasta ar fi putut beneficia de o altă perspectivă istorică, iar cartea lui Dumitru D.Mototolescu despre „Jus valahicum în Polonia”(1916) ar fi putut lămuri definitiv problema despre legile speciale valahe aplicate de locuitorii la care se face referinţă. In ceea ce ne priveşte, venim şi noi cu o informaţie pe care am obţinut-o în anul 2000, când am cercetat fondul Andrei Veress de la Biblioteca Academiei Maghiare, unde se afla materialul adunat de acesta pentru continuareaBibliografiei româno-maghiare. E vorba despre un material furnizat de o lucrare a lui Arpad Karolyi cu titlul Vlachen Auswanderung aus der Gegen von Bihac zu Ende des 16 Jahrhunderts, apărută la Viena în 1894, în care se spune: „Bihac, una din cele mai tari cetăţi de hotar fu luată de către guberniul Bosniei, Hasan-paşa în luna aprilie 1592. Prin aceasta începu emigrarea locuitorilor creştini din părţile acelea. La aceasta s-a unit şi faptul parşiv al bătrânului vizir Sinan-Paşa, care în 1595 a ars supt cetatea Belgradului osemintele veneratului Sf.Sava, împroşcându-i cenuşa în pustiu. Acest lucru fu o declaraţie de război a popoarelor creştine din Balcani, mai cu seamă a valahilor care au vrut să se răzbune asupra turcilor. Prima emigraţie pe teritoriul generalatului din Varadin fu în 1597, când (dr.Bidermann) au sosit 1700 de sârbi, dar trecură mulţi şi în Croaţia, în generalatul Karlstadt. Aşa, la 1595, se aşezară 100 de familii de valahi la Gomirje. Despre o nouă colonizare a valahilor ne dă informaţii suplica „militum habitatium in deserto Lice supra civitatem Segniam” către împăratul Rudolf, în care se spune că ei sunt „Walachi vocati Kerempoti”, care trăiau ca guardia sangiacbegului din Lika şi astfel, însă într-o noapte au fost treziţi din somn de Sf.Ioan Botezătorul ca să lase turcii şi astfel pornind vreo 500 cu familiile lor s-au aşezat în pustia Lika sub munţi şi acum cer protecţiunea împăratului. Ei ştiau bine că această pustie aparţine, împreună cu Zengg, familiei Frangipanilor, dar ei fiind slabi să-i apere contra păgânilor. După ce au trăit un an întreg acolo, au trimis cu căpitanul Mikolanych, pe voivozii lor la arhiducele Ferdinand, care, luându-le jurământ de supunere, a îngrijit de ei. Insă cu toate acestea, contele George Zrinyi a încercat cu sila să-i supună, aşa că de nu ar fi fost ajutaţi de rudele lor, Uscochii de la Zeng, ar fi trebuit să se întoarcă la turci ; de aceea, cer pajura prezintată să fie pusă pe actul lor de privilegiu, pentru ca să poată trăi în linişte în serviciul împăratului. Acest „privilegium libertatis” cer să le fie extrădat înaintea cancelariei Ungariei, alegând de patron de Sf.Ioan Botezătorul şi Sf.Gheorghe martirul, care le-au apărut în visul lor. Documentul redactat pare a fi din 1600, deoarece ştiu că contele George Zrinyi se jeluia la 1601 împotriva valachilor.

Numele lor de „Valachi Kermpoti” vine fără îndoială de la numele voivozilor lor, vicecăpitanul de Lika fiind Damian Kermpotić şi unul din cei patru voivozi iscăliţi sub jalba lor e Tadia Kerempotich. Interesant e însă că până azi există un sat cu numele Krnpotici, 3/4 mile la răsărit de oraşul Zeng, unde aceşti valachi se stabiliseră. In studiul lui R.Lopatic, Spomenici Hrvatske Krajine, I, (Monumenta spectabili Hist. Slaviche meridionales, XV, găsim multe documente despre vlahii de acolo, ba găsim chiar pe David Frankel, căpitanul oraşului Zeng în 1605 (vezi şi Vanicek, Specialgeschichte Militärgrenze şi dr.C.Jirecek, Die Wlachen und Maurowlachen in den Denkmälern von Ragusa).

Ce demonstrează toate acestea? Că vlahii din nordul Dunării (românii) sau cei din sud (aromânii,meglenoromânii, istroromânii, valahi despre care istoricul austriac Demeter-Peyfuss a scris o carte esenţială) au produs mari migraţii spre vest, împânzind teritoriile muntoase ale multor ţinuturi de la graniţa slovaco-polono-cehă, dar s-au aşezat şi mulţi în regiunile sudice. Dacă despre soarta valahilor din Europa Centrală, Gh. Şişeştean ne oferă date istoriografice şi analize demografice şi sociologice aduse la zi, i-am sugera să încerce a-şi continua cercetările, extinzându-şi investigaţiile şi asupra vlahilor din sud. Meritul real al cărţii sale este acela de a ne fi oferit un punct de plecare pentru o discuţie publică mai largă despre destinul trecut şi cel prezent al acestor fraţi ai noştri cu o istorie atât de convul-sionată şi de interesantă.

 http://www.dacoromania-alba.ro/nr61/romanii_care_sau_stins.htm