Pe aici nu se trece! "Regolele" ladine şi obştile noastre




Nu se vinde nimic! Încăpăţânarea ladinilor de a-şi păstra "moşia” nedesfăcută îi transformă astăzi în câştigători. "Regolele” lor sunt o variantă îngemănată a legilor obşteşti româneşti. "Lex valachorum”, la 3000 de metri în Alpi

Când, în anii '30, le-a cercetat locurile, limba şi obiceiurile, istoricul Nicolae Iorga a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut în pa­tria ladinilor din Munţii Dolomiţi, încât i-a numit pe aceştia, stăruitor, în scrierile şi în comunicările sale, "cei mai buni fraţi ai noştri”. Nici un istoric român nu mai fusese vreodată pe acolo. Nimeni nu descoperise miracolul supravieţuirii acestui mic popor, vorbitor al unei limbi romanice atât de apropiate de limba română, între crestele aspre ale Dolomiţilor, în plin Occident european, în plin teren de luptă al marilor ambiţii de he­gemonie, ba ale republi­cilor italiene medievale, ba ale puternicilor habsburgi, ba, mai recent, ale impe­rialis­mului italian şi ger­man, de început de secol XX. Un mic popor de oameni harnici şi paşnici, salvat de la pieire prin ma­rea lui dorinţă de li­bertate şi de identitate, prin dra­gos­tea pentru pământul şi tradiţiile lui. Un popor care a supravieţuit cinis­mu­lui marii istorii, în vre­me ce imperii grandioase, când­va, au ajuns de mult la in­dexul manualelor şcola­re. Un popor cu o biografie atât de îngemănată cu cea a românilor din Car­paţi, su­pravieţuitori, şi ei, al mul­tor urgii imperiale. Cum să nu se entuzias­me­ze marele Iorga? Cum să nu-şi comu­nice "des­cope­ri­rea” la ra­dio, mijlocul de comuni­ca­re cu cea mai ma­re audi­enţă în acel timp? Impactul în epocă a fost foarte puter­nic. Povestea păstorilor por­­niţi dinspre Răsărit, me­reu pe creste de munte, cu oile şi vitele lor, ajunşi până în Alpi, într-o vreme când între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic nu era nici o disconti­nui­tate de neam, nu putea să lase pe nimeni indiferent. Şi dacă era adevărat că ladi­nii şi româ­nii sunt fraţi? Căci cine în afara lor, păstori obişnuiţi cu greul, s-ar fi încumetat să ducă crucea vieţii la munte, acum mai bine de 1.000 de ani?

Legământul suprem: "REGOLE”

"Aici, la noi, sus la munte, dacă nu tragi vara, faci frig şi foame iarna”, zice o vorbă veche ladină, pe care locuitorii de azi au auzit-o de la străbunii lor. El însuşi ladin get-beget, omul de afaceri Giuseppe Ghedina din Cortina d'Ampezzo repetă mereu zicala, când ţine să întărească faptul că ladinii sunt diferiţi faţă de italienii din sud. Sunt uniţi şi sunt harnici. Vechii ladini ştiau că numai stăruind în muncă şi în unitate vor putea răzbate în con­diţiile vitrege ale traiului aspru din munţi. Ştiau că numai umăr la umăr, numai respectându-şi în comun proprietatea, păşunile, muntele şi pădurea, vor putea să supravie­ţu­iască, vor putea să le impună respec­tul veci­ni­lor italieni şi austrieci, pentru a fi lăsaţi pe mai departe să-şi ducă traiul fără ca cineva să se amestece în trebu­rile lor. Aşa că vechii ladini au hotărât, acum mai bine de 1.000 de ani, să pună la comun, frăţeşte, toate pă­mân­turile, păşunile şi pădurile pe care le înstă­pâ­ni­seră din moşi-strămoşi, de când ajunseseră, primii, în acele locuri.


La arat cu plugul cu boi
Nici unul nu avea să fie mai presus decât ceilalţi, au decis. Apoi s-au jurat să folosească din avutul comun doar strictul necesar, fără pic de risi­pă - lemne cât să-şi ridice case şi cât să se încălzească în cele cinci luni friguroase de iarnă, păşunile să fie doar pentru cei care creş­teau ani­male, iar puţinul ogor să-l muncească îm­preună pentru a avea de-ale gurii peste an. Un legământ su­prem, de fidelitate, pentru apărarea avutului lor comun, indiferent de vremurile bune sau rele ce-aveau să vină. Nimeni, absolut nimeni, să nu fărâmiţeze ori să înstrăi­neze din avutul comun! Numite, aspru şi sonor, "Re­gole”, aceste rânduieli pe care le-au scris în limba lor străveche, ladină, sunt respectate cu religiozitate până în ziua de azi.
Pecetluite în docu­mente, aceste "regole” sunt vala­bile şi acum, la 1.000 de ani de la prima lor atestare. Fie­care comu­nitate din Dolomiţii ita­lieni de azi îşi are propriile "Regole”. În sute de ani, acestea au devenit verita­bile instituţii, s-au unit între ele şi deţin, azi, o parte însemnată din Do­lo­miţi. Doar cele 11 "Re­gole” din regiunea Am­pezzo, din care face parte cunoscuta şi exclusivista staţiune de schi Cortina d'Ampezzo, deţin şi ges­tionează nu mai puţin de 16.000 de hectare de pă­dure. O pădure la care ţin ca la ochii din cap! E moştenirea, indivizibilă şi inalienabilă, a "regolie­rilor”, capii familiilor ce se trag din vechii păs­tori ladini de acum mai bine de un mileniu...

Pe aici nu se trece!

"Regolele” sunt marea mândrie a ladinilor. "Cia­şa de ra Regoles”, "Casa Regulilor”, clădirea care găzdu­ieşte Regolele din Ampezzo, este, deloc în­tâm­plător, cea mai fru­moa­să clădire din Cor­ti­na. Împarte, alături de im­presionantul turn al bise­ricii şi de hotelul "An­cora”, cu brâurile sale de muş­cate colorate de la balcoane, piaţa principală a staţiunii, pe Via del Par­co nr.1. Cortina d' Am­pezzo a devenit cunoscută mai cu seamă după 1956, când a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă. Facilităţile specifice sporturilor pe zăpadă şi peisajul superb oferit de coroana de munţi semeţi ce înconjoară platoul Cor­tinei au făcut din vechea comună ladină o atracţie pen­tru lumea bună a Europei. Noile opor­tunităţi însemnau, însă, şi o mare ameninţare pentru tradiţia ladinilor, afa­cerile cu lemn şi pământ. Forţa Regolelor atunci s-a văzut: uniţi de legământul strămo­şilor, ladinii am­pezzani şi-au menţinut cerbicia şi au refuzat tentantele oferte de vânzare a pământurilor şi pădurilor pe care le deţineau. "Un metru pătrat de apar­tament costă, azi, în Cortina, între 20.000 şi 30.000 de euro. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat, ce explozie de construcţii şi ce haos era aici, dacă nu aveam vechile noastre Regole? S-ar fi distrus, în 20 de ani, tot ce au păstrat strămoşii noştri ladini”, îmi spune


Săpatul cartofilor
Alessandra de Bigontina, directorul Muzeului de Artă Modernă din Cortina d'Ampezzo. Alessandra se trage dintr-o familie ladină "regolieră” şi nu poate concepe ca pământurile moş­tenite datorită Regolelor străbune să fie vândute, chiar dacă asta i-ar face milionari peste noapte pe toţi ladinii din zona Cor­tinei. Aşa gândesc toate cele peste 800 de familii "rego­liere” din Ampezzo, recunoscute şi de ladinii de pe celelalte văi ale Dolomiţilor ca fiind cele mai aprige apărătoare ale tradiţiei Regolelor.


Croznea cu fân
"Dez­voltarea extraor­dinară a turismului în zona noastră, în ultimii 50 de ani, i-a îndepărtat pe mulţi ladini de stilul lor de viaţă tradi­ţional, de vechile lor meserii, de păs­torit, care era ca o religie pentru noi. Dar asta nu în­seam­nă că lumea a pier­dut dragostea pentru aceste pă­mânturi şi respectul faţă de Regole”, spune, la rândul lui, un alt "regolier" fanatic, Giuseppe Ghedina, patro­nul uneia dintre cele mai apreciate pizzerii din Cortina d'Ampezzo.


Legile ladinilor, legile valahilor!

"Nu poate fi înţeles sufletul românului şi istoria lui fără a înţelege dragostea poporului român pentru pă­mân­tul său”, spune Iorga. Fidel acestui gând al său, ma­rele istoric nu avea cum să nu fie impresionat de modul de organizare a ladinilor în "Regole” şi de încăpăţânata dragoste a lor pentru pământul pe care îl stăpâneau. Toc­mai de aici, tocmai de la dragostea lor pentru locu­rile moştenite de la păstorii de odinioară, a început Iorga să descoasă misterul rudeniei noastre cu bunii fraţi la­dini. "Viaţa acestor «romani» a fost, vreme înde­lun­gată, închisă în satele lor care se cheamă «vecină­tăţi», ca la noi, ele având legătură de la o vale la alta, prin «juris­dicţii» care sunt (organizate n.n.) ca şi jude­ţele noastre (...) şi cari nu sunt alt­ceva decât legătura dintre «ve­cini». (...) Într'o vreme când nu era învăţământ de Stat, nici tendinţă de desnaţionalisare oficială, ci oamenii ţineau în legăturile lor fireşti, avem încă din secolul al XVI-lea, acte redactate de dânşii, cu ocasia întâlnirilor, în care se luau hotărâri care priviau mai multe din aceste organisări de văi, aşa de asemă­nătoare cu ale noastre...”, spune Iorga într-una dintre conferinţele sale.
Entuziasmul lui Nicolae Iorga, când face această remarcă, are perfectă acoperire, căci suprapu­nerea din­tre "Regolele” ladinilor şi tradiţia obştilor din satele româneşti este absolut remarcabilă, în ciuda distanţei uriaşe ce desparte cele două popoare. Marele nostru antro­polog şi etnograf Henri H. Stahl des­crie satul devălmaş arhaic româ­nesc ca pe "un sat cu o obşte de­mo­cratic egalitară, cu o populaţie omogenă, alcătuită exclusiv din băştinaşi, for­mând o singură ceată, închisă nebăştinaşilor, folosind trupul de moşie în devălmăşie absolută, pe baza unei economii naturale, dominată de folosirea prin muncă directă a pământului”. Tradusă în ladină, definiţia lui Stahl poate sta, fără cea mai mică adaptare, în oricare dintre zecile de broşuri şi cărţi des­pre tradiţia "Rego­lelor” pe care, cu o amabilitate şi o cor­dialitate pe care şi Iorga le remarcase la ladini, Ste­fano Lorenzi, secre­tarul Regolelor din Ampezzo, mi le-a pus la dispoziţie, uimit să afle că o astfel de tradiţie se regăseşte şi în spaţiul românesc. Şi la ladini, la fel ca şi la strămoşii noştri, "stăpânirea colectivă se întindea asupra a tot ceea ce era creat de natură (pădure, păşune, câmp, ape etc)”, după cum explicitează, la rândul său, Geor­ge Baciu, autorul valoroasei lucrări "Obştile săteşti: lea­gănul neamului românesc”.





Scoborâtul lemnelor din pădure
La mii de kilometri distanţă de România, în plin Occi­dent european, Iorga descoperea în anii '30 o tra­diţie similară cu cea a obştilor noastre săteşti (prezente până azi în multe zone de munte), o tradiţie care, încă şi mai important, a avut o influenţă esenţială în forma­rea conştiinţei naţionale, la fel cum s-a întâmplat şi la noi. Dacă în România, spun istoricii, obştea a făcut "trecerea de la sat la stat”, în teritoriile ladinilor, mereu aflate sub ocupaţia unui puternic stăpânitor, obştile au ţinut şi ţin şi azi rol de stat. Mai mult decât atât, în relaţia cu stăpânitorii, aceste "Regole” ale ladinilor - o arată chiar istoria lor - au funcţionat, cu o forţă la fel de impresionantă! - exact ca şi binecunoscutele Jus Vala­hicum sau Lex Valachorum, "legile valahilor”, care au apărat secole la rând comunităţile vlăheşti, din Balcani până în Polonia şi Ungaria, şi până pe ţărmul dalmat, în Croaţia de azi. Un nou miracol istoric: în ambele cazuri, comunităţi foarte restrânse de păstori care locu­iau izolat, în munţi, reuşesc să îşi facă respectate pro­priile reguli de către puternicii stăpânitori ai zonelor res­pective! Dolomiţii au fost, de-a lungul secolelor, sub tot felul de stăpâniri, şi sub lombarzi, şi sub franci, şi sub veneţieni, şi sub austrieci, însă, cu foarte rare excepţii, "Regolele” au fost recunoscute şi respectate, iar ladinii s-au bucurat de un regim special, la fel ca şi valahii din teritoriile ocupate de ei în afara României de azi. Încă o probă că ladinii sunt, de-adevăratelea, "cei mai buni fraţi ai noştri”, cum îi numea Iorga.

Visul unei stâne

Ca în multe alte părţi ale Occidentului european, şi în ţinutul ladinilor din Dolomiţii italieni, ce nu a distrus sute de ani de ocupaţie străină a distrus, în ultima jumă­tate de secol, mirajul capitalismului.Dezvoltarea turis­mului în superba zonă a Alpilor le-a dat multora şan­sa să facă munci mai uşoare şi mai bine plătite. Acum 20 de ani, agricultura şi creşterea animalelor, păs­toritul tradiţional al ladinilor, erau aproape aban­donate. Ulti­mele imagini ale satului tradiţional ladin se mai regă­sesc azi, cu rare excepţii, doar în albumele edi­tate de fanatici ai tradiţiei sau în fotografiile frumos înrămate ce însoţesc treptele care duc la birourile Re­go­lelor din Ampezzo.


Stână de oi în vârful Dolomiţilor
Femei cu feţe asprite de iernile geroase din munţi, înfăşurate în laibăre împletite la andrele, cu năframe cernite pe cap, stând cu fuiorul în prispa casei, bărbaţi trăgând dârz cu boii la plug, sau scoborându-şi iarna lemnele din pădure pe sănii trase de cai. Te uiţi la feţele lor şi simţi că răsfoieşti un album cu fotografii ale bunicilor tăi. Şi eşti mândru de mândria acestor oa­meni, care au transformat fotografii de fami­lie în expo­nate de muzeu. Văzând toate astea, nu te mai miri că printre ladinii de azi există oameni al căror vis (în mij­locul deplinei extravaganţe turistice a Cortinei d'Am­pezzo) este să aibă, la fel ca înaintaşii lor, o stână de oi, pe care să le poarte în păşunat pe poienile însorite din munţi. Omul de afaceri Giuseppe Ghedina îmi pro­misese o întâlnire cu un astfel de om minunat, de cum a aflat că suntem în căutarea de urme păstoreşti prin Dolomiţi.


Stâna cea nouă a lui Angelo Ghedina se încadrează perfect în peisajul Dolomiţilor
A doua zi şi-a rupt din programul de lucru de la Pizzeria "5 Torri” (unde trage cot la cot cu angajaţii săi, câţiva dintre ei români), şi m-a dus până sus, dea­supra Cortinei, unde mi l-a prezentat pe Angelo, fra­tele său şi tatăl fostului mare cam­pion de schi Kristian Ghedina.
Cu părul său grizonat, atent piep­tănat, cu aerul sigur şi uşor relaxat al bărbatului aflat la a doua tinereţe, cu zâmbetul său şarmant şi ochelarii cu rame fine, atât de asortaţi cu felul în care vorbeşte, rafinat, dar şi aplicat deopotrivă, despre economie, istorie şi politică. Despre orice! În costum la patru ace, şi într-un decor de gală, Angelo Ghedina ar putea sta pe coperta lucioasă a oricărei reviste de afaceri din lume. Dar nu, Angelo Ghedina stă în faţa mea, pe vârful celui mai înalt platou de deasupra Cor­tinei d'Ampezzo, în mijlocul unei stâne. Stâna lui! E îmbrăcat în salopetă, cu ghete sport, ca un montagnard veritabil şi, în timp ce vorbeşte, se scutură, lipsit de orice complexe, de firele de paie care i s-au agăţat de mânecile cămăşii, cât a urcat fânul în podul staulului cu animale. Ghedina e un nume res­pectat în Cortina. Familie veche şi puternică, are afaceri la tot pasul: ba un magazin de haine de lux, ba o pizze­rie, ba un restaurant. Ghedina peste tot. Şi, deşi banii şi statutul l-ar îndreptăţi să trândăvească alături de milio­narii excentrici pe care îi vezi la totul pasul în staţiunea-regină a Dolomiţilor, pe Angelo îl găseşti cel mai adesea la stâna lui de deasupra Cortinei. "Anima­lele sunt viaţa lui, s-ar putea ocupa de orice altă afacere a familiei, dar el preferă vacile, caii, oile, transhumanţa, lucrurile de genul acesta”, mă pusese la curent Giu­seppe, în timp ce mă conducea spre stână, fericit să-i prezinte lui Angelo un jurnalist ce caută urme păstoreşti prin Dolomiţii ladinilor.
Mai bine de 8 ani s-a lup­tat Angelo până să primeas­că toate aprobările pentru a începe lucrările la stâna sa. E o enciclopedie vie a birocraţiei italiene. 'L'italica con­fuzione”, "confuzia italiană”, cum îi spune el. Legi care se bat cap în cap şi, peste tot, oameni obtuzi, care îţi pun beţe în roate. Ce să caute o stână de oi, taman dea­su­pra unei staţiuni turistice de lux? Dar Angelo nu s-a lăsat şi i-a convins pe toţi cu planul său: o stână mo­der­nă şi ecologică, alătu­ra­tă unei pensiuni turis­tice. "Anul trecut am avut toate aprobările, iar acum, uite, e deja gata, mai tre­buie doar ca oile să coboa­re din munte”, spune bu­cu­ros, în timp ce îmi pre­zin­tă instalaţia nou-nouţă care coboară fânul din pod până în staulul oilor.

Înapoi la transhumanţă!




Angelo Ghedina - cel care visează turme de oi



Giuseppe Ghedina în faţa pizzeriei sale din Cortina
Lumea se va întoarce la tra­diţii, nu mai e nici o îndoială. Angelo Ghedina e sigur pe el când spune asta. "Iată, criza a fost doar un prim semnal. Deja s-a ajuns şi la noi la o repunere în discuţie a valorilor şi a ne­voi­lor primare ale omului, exact ca acelea scrise în «Re­golele» noastre, acum peste 1.000 de ani. Gata cu risipa, trebuie să ajungem din nou să folosim doar cât avem cu ade­vărat nevoie!”. Angelo şi prie­tenii lui au înţeles să aplice ve­chea filosofie de viaţă ladină încă de acum 20 de ani, când întreaga Italie era orbită de visul consu­mis­mului. Şi-au luat oi şi vaci încă de atunci şi au investit în agri­cultură, un domeniu complet aban­donat în zonă, în ultimele decenii. Azi, pasiunea sa şi a prietenilor lui pentru transhumanţă şi pentru creş­terea animalelor a devenit afacere în toată regula. "Comunitatea şi-a dat seama că abandonarea muncii pă­mântului şi a păstori­tului duce, în timp, la mari dezechilibre de mediu, la mari dezastre ecologice. Astfel au apărut în ultima vre­me iniţiative de sprijinire a unor activităţi agricole care se dovediseră a fi nerentabile, dar de care e neapărată nevoie, dacă vrem să avem un mediu sănătos. Lumea şi-a dat seama că păşunile şi pădurea nu se pot dezvolta armo­nios, dacă nu ai turme de oi care să le pască, să «cu­reţe» terenurile respective. Practic, acum, atât co­mu­nitatea locală, cât şi comunitatea euro­peană ne plătesc ca să facem păstorit şi transhumanţă, exact ceea ce ladinii făceau de când se ştiu! Vă daţi seama cum se întoarce lumea! Când am început noi să investim în păstorit şi în creşterea animalelor, nu mai rămăseseră decât foarte puţine oi în zona noastră. Acum, avem 1.000 de oi, cu care facem exclusiv trans­humanţă, mer­gem cu ele prin toţi munţii din jur şi chiar şi în jos, până la friulani, ca să redăm mediului echili­brul pierdut prin abandonarea vechilor meserii de bază ale ladinilor!”.

Dor de oi

De pe balconul podului de deasupra stânii, Cortina d'Ampezzo străluceşte, în vale, ca un diamant încastrat în inelul argintiu al Dolomiţilor. Platoul pe care Angelo şi-a construit stâna e un veritabil loc de belvedere. O privelişte extraordinară, prinsă într-o coroană de munţi. A meritat să lupte atâta amar de ani, fie şi numai pentru satisfacţia de a-şi trage sufletul la un apus de soare, după ce va fi dat de mâncare la oi şi la vaci. "Ce frumos se vede totul de aici! Jos sunt casele şi hotelurile, insti­tuţiile Cortinei, iar de aici în sus nu mai e nimic, doar pădurea, păşunile şi crestele munţilor. În câte locuri din lumea asta nu s-au distrus astfel de locuri superbe? În câte locuri nu s-a construit până sub munte? Vezi, dacă noi şi atâtea mii de turişti ne mai putem bucura acum de acest peisaj, e pentru că strămoşii noştri ladini ne-au lăsat această minunată moştenire şi responsabilitate, căreia îi spunem «Regole». Căci aici, la noi, respectul faţă de mediul înconjurător nu vine de la legile pe care ni le-au făcut Veneţia sau Roma, ci de la grija locală faţă de avutul comun, vine de la «Regolele» pe care noi înşine ni le-am impus. «Regolele» acestea funcţionează de 1.000 de ani! Asta e ma­rea moştenire a popo­rului ladin, acest echili­bru care s-a perpetuat de-a lungul secolelor şi în care drepturile sunt pu­se în directă legătură cu nevoile tale şi ale fa­miliei tale”.



Un reporter în paradis: Ciprian Rus
Angelo Ghedina mi-ar putea vorbi ore întregi despre rânduielile de via­ţă ale ladinilor şi despre cât de actuale sunt azi, privite prin prisma expe­rienţei dureroase a crizei economice. S-au schim­bat multe în viaţa ladini­lor de la vizita lui Nico­lae Iorga. Dar unele lu­cruri nu s-au schimbat şi nu se vor schimba niciodată. Sunt lucrurile care cu adevărat contează: patriotismul, identitatea naţio­nală, dragostea pentru pământ şi pentru tradiţie, amabilitatea şi ospitalitatea pe care Nicolae Iorga le pomeneşte me­reu, când scrie despre ladini. "V-aţi convins şi dum­nea­voastră că suntem diferiţi, că tot ce am construit noi aici e clădit pe sacrificiu şi pe muncă”, îmi spune, în loc de adio, Angelo Ghe­dina. Apoi se apleacă peste bal­conul de lemn al stânii şi priveşte îndelung peste creasta muntelui, înspre sud. "De acolo, în două săptămâni, vor veni oile spre noua mea stână. De-ai şti de când aştept ziua aceea...”.


http://www.formula-as.ro/2012/1044/urme-romanesti-in-alpi-105/pe-aici-nu-se-trece-regolele-ladine-si-obstile-noastre-15765