Mărturia unui istroromân: profesorul Antonio Dianich



Istroromâna (numită vlwaški de către nativi) este o limbă romanică din familia „dialectelor” româneşti, vorbită în unele sate din nord-estul Istriei: între munţii din Ciceria, în satul Žeʹywan sauŽiʹywan (it. Seiane), şi mai la sud, dincolo de munţi, la Sušʹnjevitsa (it. Valdarsa) şi în cele câteva minuscule sate sau case ţărăneşti din jur, care dau spre câmpia unde cândva se întindea laculČepić. În mare parte alogloţii din regiune îi numeau pe locuitorii satelor meridionale vlahi, iar limba lor čiribiri,uneori cu sens uşor peiorativ (S. Puşcariu, vol. II, pag. 52; A. Dianich, pag. XVII-XVIII; v. bibliografia): vorbitorii de vlwaški, însă, nu au un etnonim pentru a se indica pe ei înşişi şi, poate din cauza unui firav sentiment identitar, folosesc derivate de la numele satelor (de exemplu, Sušnjevtside la Sušʹnjevitsa) sau pronumele nwoy (it. noi), şi nu le place de regulă apelativul de vlahi. Locuitorii Ciceriei sunt cunoscuţi sub numele de ćići, iar limba lor, care este o variantă a vlwaški, sub numele de žeywanski.
Astăzi, vlwaški este o limbă în curs de dispariţie rapidă: după masivul exod al istrienilor, fiumanilor şi dalmaţilor din teritoriile ocupate de partizanii comunişti ai lui Tito spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au rămas foarte puţini vorbitori (v. infra) în satele istorice mai sus menţionate, în timp ce, o aflăm de la Ireneo della Croce (Historia Antica, e Moderna… della città di Trieste… Venezia, 1698, libro IV, cap. VII), în secolul al XVII-lea comunitatea lingvistică era relativ numeroasă în Istria: la începutul secolului XX populaţia era încă în jur de 3.000 de persoane.
Ipotezele asupra provenienţei acestui grup lingvistic sunt cât se poate de variate. Mi se pare convingătoare aceea a lui Emanuele Banfi (Storia linguistica del sud-est europeo. Crisi della Romània balcanica tra alto e basso medioevo, Milano 1991) şi a altora, conform căreia acest grup venea dintr-un loc neprecizat din Balcani, şi a ajuns în Istria fie în căutare de păşuni şi terenuri cultivabile, fie ca urmare a presiunii otomanilor. Odată cu dezagregarea Imperiului Roman, şi în Balcani latina s-a fragmentat, iar populaţiile care vorbeau variante locale ale limbii romanilor s-au redus, cu timpul, la patru enclave. În felul acesta s-au format cele patru dialecte româneşti, respectiv, după cum se ştie, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Aceste grupuri au fost generic denumite vlahi sau vlachi de către populaţiile înconjurătoare care vorbeau alte limbi, cu un termen de origine germanică care înseamnă „popor”, în cazul acesta, „popor care vorbeşte latina”.
Aici, o discuţie teoretică despre diferenţele între limbi şi dialecte nu are sens: totuşi, prefer să consider vlwaški o limbă şi nu un dialect românesc. Dacă este adevărată ipoteza balcanică, nu ar exista nicio legătură directă cu dacoromâna; în rest, nu avem dovezi că au existat contacte cu dacoromâna începând cu secolele XIV-XV, adică de când apare atestată vorbirea acesteia în Istria: într-o atât de lungă perioadă de timp vlwaški, cum e firesc, a evoluat într-o manieră autonomă, asimilând împrumuturi din italiană, croată şi, uneori, şi din alte limbi (de exemplu, din cei doi termeni care înseamnă „taxe”, frwanjki îşi arată clar provenienţa din franceză, în timp ce 'šteure provine din germană, dar e greu de spus dacă prin italienescul „steure”, utilizat din secolul al XVIII-lea în teritoriile italiene ale Austro-Ungariei, şi conservat în ladină în forma steore).
Istroromâna nu are o tradiţie scrisă şi nu există un singur mod pentru a o transcrie: aici urmăresc, simplificând, sistemul pe care l-am elaborat pentru Vocabularul Istroromân–Italian pe care l-am publicat (vezi bibliografia) şi care avea scopul de a facilita lectura chiar şi vorbitorilor înşişi care cunosc, în afara propriei limbi, italiana şi croata.
Reiau aici doar grafemele diferite de cele din italiană, pe care le-am folosit în acest articol: č (it. cielo); ć (croato kuća); ə (fr. petit); g (it. gatto); h (ingl. behind); k (it. casa); lj (it. aglio); nj (it. gnocco); š (it. scelto); ts (it. zio); y (it. ieri); z (it. rosa); ž (fr. jour). Grupurile ea, wa, wo (cu semivocale minuscule), sunt diftongi ascendenţi şi semivocala este slabă, astfel încât în discursul rapid este adesea omisă. Accentul (ʹ) precede silaba tonică şi nu este marcat nici pe cuvintele cu accent pe penultima silabă, nici pe monosilabe. Liniuţa (-) serveşte la unirea encliticului de cuvântul precedent, creând astfel, în vederea accentuării, un singur cuvânt.

La New York

E extrem de dificil să se facă o estimare a persoanelor care mai vorbesc încă vlwaški în lume: datele pe care le voi furniza în acest articol derivă din ştirile pe care le deţin în calitate de membru, eu însumi, al acestui grup lingvistic, ca şi din sondajele pe care le-am efectuat printre informatorii mei în Croaţia şi la New York, şi trebuie să fie considerate date aproximative şi ipotetice: este imposibilă efectuarea unui adevărat recensământ, care, de altfel, nu a fost făcut niciodată. După cel de-al doilea război mondial, vorbitorii s-au împrăştiat în cele mai variate regiuni ale lumii, din Italia până în Statele Unite, din Argentina până în Canada etc.: dacă se ia în considerare cât de primitive şi de mizere erau satele de provenienţă, poate părea desigur paradoxal că astăzi locul unde s-a aşezat grupul cel mai numeros este bogata şi dezvoltata metropolă a New York-ului, în special Brooklyn şi Queens, şi zona învecinată a New Jersey-ului. Se spune că această comunitate ajunge până la 400/500 de persoane, dar dacă se iau în calcul doar bătrânii din prima generaţie, care efectiv mai vorbesc încă vlwaški, probabil că numărul lor nu se ridică la 200 de persoane. Aproape toţi au ajuns în prezent la o situaţie prosperă, dar în satele lor de origine erau ţărani săraci, uneori analfabeţi sau semianalfabeţi.
Atât în Istria, cât şi în lume, înainte şi mai ales după exod, toţi vorbeau şi vorbesc, în afară de vlwaški, una sau mai multe limbi, în special italiana şi croata în varianta istriană: limba-mamă, consideratăcaavând un prestigiu redus, este alternată cu limba străină în funcţie de necesitate, rămânând însă mereu subordonată: este vorba despre un fenomen cunoscut în sociolingvistică ca di- sau pluri-glosie. Dar e greu de spus câţi din aceşti vorbitori folosesc efectiv acasăvlwaški. În contactele cu locuitorii şi în instituţiile publice utilizează, desigur, engleza: dar deseori engleza este folosită şi în casă şi între vorbitorii de vlwaški înşişi, pentru că aceasta a fost asimilată şi a devenit într-un fel adevărata limbă de uz comun, constituind astfel un alt pericol pentru supravieţuirea limbii vlwaški.
Situaţia lingvistică rezultă încă şi mai complexă dacă se iau în calcul diversele „căsătorii mixte‟ cu persoane nevorbitoare de vlwaški: de regulă, vorbitorul de vlwaški se adaptează la limba partenerului: foarte rar se întâmplă ca partenerul să înveţe vlwaški, care dintotdeauna a fost considerată de nativii înşişi, după cum am menţionat deja, o limbă de rang inferior chiar în locurilor lor de origine.
Este bineînţeles dificil ca fiii acestor cupluri mixte, născute la New York, să vorbească limba părinţilor lor: mai mult, nici măcar fiii cuplurilor istroromâne, în mare parte, nu o mai vorbesc, chiar dacă uneori o înţeleg: probabil că numărul celor care o mai vorbesc nu ajunge la zece; a treia generaţie deseori îi ignoră până şi existenţa. Se preconizează că la New York limba va dispărea în scurt timp, cu declinul firesc al generaţiei primilor migranţi.
Dar este de semnalat că la New York există încă posibilitatea, pentru cei care vorbesc sau înţeleg limba, să menţină legăturile de limbă, cunoştinţe şi prietenie între persoane (nunţile şi mai ales înmormântările sunt ocaziile cele mai frecvente pentru întâlniri); ei păstrează şi anumite obiceiuri tradiţionale (de exemplu, în bucătărie), în ciuda depărtării de ţara natală, care durează de foarte mult timp: ocaziile pentru a se reîntoarce în Istria şi a-şi revedea ultimele rude şi ultimii prieteni rămaşi acolo nu sunt multe.
E normal faptul că familiile, aşezate în megalopolisuri, s-au adaptat rapid, ca peste tot, la tehnologia modernă şi la organizarea şi structurile unui mare oraş, pentru care au împrumutat termenii englezeşti ca atare sau i-au adaptat fonologiei şi morfosintaxei propriei limbi. Reiau aici câteva împrumuturi pe care le-am înregistrat vorbind cu rudele şi prietenii mei din New York, şi care mi se pare de uz curent: oh my God, basement, so, building, city, piecework, you know etc.; numele proprii pentru persoanele din a doua generaţie născute la NY sunt adesea englezeşti, ca Nicholas, Alyssa, Paul, John, Jessica etc., după moda momentului; uneori chiar numele tradiţionale ale bătrânilor veniţi din Istria sunt traduse, ca Pepo→Joe etc. De altfel, şi în Istria, pe vremea când aparţinea Italiei, se dădeau deseori copiilor nume neaşteptate ca, de exemplu, Genoveffa, Guerrino, Silvio, Alma etc., în timp ce după război se dădeau nume croate ca Davor, Mirjana şi altele.
În schimb, exemple de împrumuturi adaptate sunt: mayor>mayoru, subway>ʹsobova, box>baksa, test>test, iar la plural ʹtesture, diabetes>dayabete, elevator>liveta etc. Este greu de spus dacă aceste ultime împrumuturi au devenit de uz curent, intrând cu drepturi depline în limbă, sau sunt forme de idiolect ale unei persoane sau ale unei familii. Migraţia spre New York, în realitate, a început deja imediat după primul război mondial şi chiar mai devreme, deşi lipseşte o cercetare în acest sens: tatăl meu, spre exemplu, care era marinar, a lucrat clandestin la New York între anii 1925-1930 şi locuia la un văr stabilit anterior în oraş. În timpul celui de-al doilea război mondial, mulţi marinari au „dezertat” şi au rămas la New York, reuşind ulterior să obţină cetăţenia, astfel încât să-şi poată aduce şi familiile. Situaţia istorică şi lingvistică a limbii vlwaški şi a vorbitorilor ei din New York nu a fost niciodată studiată: pentru câteva idei vezi şi Vocabularul pe care l-am publicat în 2011.

În Istria

Condiţia limbii este extrem de gravă în satele istorice din Istria. Deja în prima jumătate a secolului XX limba dispăruse complet din localităţi ca Leʹtay, ʹGrwadinje etc.: astăzi vorbitorii din Istria sunt circa şaptezeci în satele din sud care au supravieţuit (Sušʹnjevitsa, Sukodru, ʹNoselo, Senoʹvik,pe de o parte, şi Bərdo şi diviziunile sale, pe de altă parte, în ansamblu denumite ʹBəršćina), în timp ce la Žeʹywan varianta septentrională a istroromânei, numită žeywanski, este vorbită de circa patruzeci de persoane. Satele meridionale, la rândul lor, folosesc fiecare o variantă a limbii cu diferenţe fonetice şi morfosintactice minime, dar perceptibile, în timp ce acestea sunt mai semnificative între sud şi nord, permiţând totuşi o discretă intercomprensibilitate. Toţi aceşti vorbitori, însă, folosesc nediferenţiat vlwaški şi croata. Prezenţa acestor variante, într-o comunitate mai degrabă mică şi dezagregată în sate chiar depărtate între ele, depinde de mulţi factori: mobilitatea redusă a vorbitorilor şi, deci, schimburi lingvistice reduse mai ales între locuitorii din sud şi cei din nord, absenţa unei limbi scrise şi lipsa şcolilor în vlwaški şi, în consecinţă, absenţa unui standard; izolarea ce ţine de lipsa de străzi şi alte mijloace de comunicare: exista o unică stradă „albă” de la Chersano la Valdarsa şi mai departe, care însă nu permitea să se ajungă la ‘Bəršćina decât pe cărări sau poteci pentru catâri. Lipseau telefonul, electricitatea şi apeductul care au fost introduse abia în anii ’70/’80. Apoi au fost asfaltate şi străzile.
Astăzi, sigur că situaţia s-a schimbat, dar s-au schimbat şi locuitorii, pentru că vorbitorii de vlwaški,au plecat în cea mai mare parte şi multe case sunt în ruină. Dar, aşa cum în 1922 tânărul învăţător Andrei Glavina a reuşit nu doar să obţină instituirea „Comunei Valdarsa”, ci şi să deschidă o şcoală în limba vlwaški, care, însă, a încetat după doar 5 ani din cauza morţii precoce a învăţătorului (N. Feresini, v. bibliografia), astăzi, în şcoala de limbă croată din Sušʹnjevitsa, Viviana Brkarić predă unei duzini de şcolari care o doresc, ceva din limba bunicilor şi strămoşilor lor.
Se poate nota, desigur, o anumită diferenţă şi între limba vlwaški din New York şi cea care rezistă încă în Istria: cele două variante au suferit influenţa, una a englezei, după sosirea exilaţilor în Statele Unite, cealaltă a croatei, de când teritoriul a trecut sub suveranitate croată. Totuşi, controalele pe care le-am putut efectua m-au convins că vlwaški din New York a conservat mai bine formele mai apropiate de vlwaški vorbită în Istria înainte de exod şi, cu alte cuvinte, mai „autentice”, în timp ce în Istria, din 1945, presiunea croatei asupra acestei limbi minoritare fără şcoli şi fără scriere a fost mult mai energică decât în trecut.

În lume

Nu am o percepţie exactă, în schimb, despre condiţia limbii vlwaški din alte părţi ale lumii: în general, este vorba despre persoane şi familii izolate, care asimilează mai uşor împrumuturile limbii locului în care trăiesc şi îşi pierd mai rapid propria limbă. La Trieste trăiesc câteva familii, dar din cauza dispariţiei bătrânilor din prima generaţie şi a căsătoriilor cu localnici, limba este vorbită puţin şi primeşte un mai mare număr de împrumuturi italiene. La Pisa trăia un mic grup de şase sau şapte persoane cărora le plăcea să vorbească vlwaški, dar am rămas eu singur. Şi grupul din Fiume, practic necunoscut cercetătorilor, numeros înainte de război, aproape a dispărut după exod.

Un text istroromân inedit

Cu titlul de exemplu pentru vlwaški vorbit la New York, şi ca o ulterioară contribuţie la formarea unei arhive de texte înregistrate pe suport electronic şi transcrise, public aici un scurt fragment inedit al unei mai lungi înregistrări pe care am realizat-o în luna martie 2014, urmată de o traducere care însoţeşte literal discursul informatoarei. Aceasta vorbeşte varianta din ʹBəršćina. Subiectul este începutul dificil al vieţii în NY.

Textul
Nwoy-an veʹrit ən ʹMerika ku o valiže na pwol prwazna ši ku činč dolar… dupa twot ča-n treʹkut, mware mware siroʹmwašćina. Dupa vwoyska verit-an woča se pwote ziče gwolj ši resʹkutz, ši pošʹnjit de čiya renće, ši veʹrit pira ur punet yuva-n kumpaʹrwat kwasa, ši kwasa plaʹtit de pwatru faʹmiliye, ši kumpaʹrwat čəsta kwasa yuva žiʹvin.
Maryo pošnjit-a luʹkrwa ən restaurante, ye štivut-a taliywanski dosti kaši za meare luʹkrwa, yo misʹles ke forši uri do zile spelaveyt-a piʹywatele, ma gospodwaru zwayno veʹzut-a ke ye pwote may ćwaro, ši l-a pus neka lukra salwate, ši ʹzwalika vreame mes-a šwa renće ku čwa. Ši pwokle yo nu štiv čire lj-a zis ke-n ur lwok faʹlea kogo, so farde fi kogo ye s-a priženʹteyt, ši zis-a kaši ke nu-y kogo, ma ke se tenʹdea ši ke se ra ənmeʹtzwa zwayno, ši l-a lwat za nuškət vreame čiya. Pa pwokle mes-a la ur lwok, rabit-a pitzaywolu, so mes-a koʹlo ma ye n-a svwoyni pitza faʹkut mwanće. Ma ye, tu štiyi, Maryo fost-a ši šimʹpatico, pyažeyt-l-a. Čwa vwota za luʹkrwa n-wa raʹbit šti merikwanski gaʹney, s-ay mes ən taliywanske ʹlwokure, ma ye, ya, vwalje vwalje s-a-nmeʹtzwat ʹstvwarurle č-a fost potriba. Ye pošʹnjit-a o vwota dwa letzyoni, wam inka čwale teake kwasa. Ši pwokle ye de čiya mes-a ćwa, ma veće vut-a rušire meare la gospodwaru ke gospodwaru lj-a fost dužən nušte, ši vut-a rušire-ntreʹbwa se pinez; so me čwače mes-a ši-ntreʹbwat-a ši spus-a: tunče zis-a gospodwaru de pitza kaši: «Mire mnj-a piyaʹžeyt, ma ye mnj-a čuda pinez zgoʹrit!» . Priviše spečiya! Ši čwa vwota me čwače l-a lwat ən lwoku yuva ye luʹkrwat-a, fost-a inka dwoy de yelj č-a fost kogi, yelj-a fost din Čepić, ši čiya pošʹnjit-a kaši treti kogo. Ši ala fine veʹrit-a šef.
Yo-m mes luʹkrwa ən fatoriye, mes-am la ur lwok yuva s-a paʹkeyt čiʹrišnjile-n mike ʹvwažure, maraškino čeriš, čwa pwokle se užeya kən se fačeya o bevwanda, o kən se čeʹvwa spečiya. Alora čiya veriya čiʹrišnjile ən bəčva, ywale vinju twote čwale čirišnji wabe, ma pwokle se fwače un šiʹrop de ʹnuškarlji kemikwali, ši ku tzukor. Ši čwale čirišnji mergu-n čela šiʹrop ši ywale vinju royš. Ši ča vwota se paʹkea ši se pure kuʹhey kəta vreame. Ši lukrwat-a ku mire inka o neagra, ši čiya ča neagra o zi mnj-a spus ke vware nwono nušćin, ma yo nu štiv yuva ča fost-a, nušćin ən sela, ši ke nu l-a mes veće čuda vreame veʹdea, ma ke mislit-a ke va meare ši mnj-a zis: «Štiyi, ča-y piʹrikolo, morešti kavʹtwa perʹke koʹlo-y štrige». E yo-m ljey zis: «N-am nikad misʹlit ke voy ən ʹMerika avʹzi čwa beseada». Ywa mnj-a zis: «No, Mariya, ye štrige, ke yuva-y me nwono nu-y ʹletrika, ywale vwaru fwortza yuva nu-y ʹletrika». Yo-m fost šwa zečudita, miye fost-a čudno čwa avʹzi de ywa…

Traducerea
Noi am ajuns în America cu o valiză pe jumătate goală şi cu cinci dolari... după tot ce am îndurat, mare mare sărăcie. După război am ajuns aici se poate spune goi şi desculţi, şi de atunci am început (să mergem) înainte şi am ajuns până la un punct că am cumpărat casa, şi plătit o casă pentru patru familii, şi cumpărat această casă unde locuim...
Mario a început să lucreze într-un restaurant, el ştia destulă italiană ca pentru a lucra, eu cred că poate două zile a spălat vasele, dar patronul imediat a văzut că el putea să muncească mai bine, şi l-a pus să prepare salatele, şi pentru câtva timp a continuat să lucreze. Şi apoi nu ştiu cine i-a spus că într-un loc lipsea bucătarul, astfel fără a fi bucătar el s-a prezentat, şi a zis că nu e bucătar, dar că se pricepe şi că va învăţa repede, şi l-au luat acolo pentru un timp.
Şi apoi a mers într-un loc, era nevoie de pizzaiolo, astfel a plecat acolo, dar (în realitate) nu mai făcuse vreo pizza până atunci. Dar el, ştii, Mario era şi simpatic, îi plăcea. Atunci pentru a lucra nu trebuia să ştii să vorbeşti (engleza) americană dacă mergeai (să lucrezi) în localuri italiene, dar el da, repede repede a învăţat lucrurile de care era nevoie. Odată a început chiar să ia lecţii, am încă acele caiete (ale sale) în casă. Şi apoi a plecat de acolo, dar acum îi era ruşine să se întoarcă la patron pentru că patronul îi era dator cu ceva, şi îi era ruşine să îşi ceară banii; aşa s-a dus tatăl meu şi a cerut şi a povestit (cum stăteau lucrurile): atunci a zis patronul cu pizza, aproximativ: «(Băiatul) îmi plăcea, dar mi-a ars mulţi bani! Rumenea prea tare (pizza)!» Atunci tatăl meu l-a luat cu el în localul unde lucra, erau şi alţi doi care erau bucătari, erau din Čepić, şi acolo a început (să lucreze) ca al treilea bucătar. Şi până la urmă a ajuns (să fie) chef.
Eu am mers să lucrez într-un laborator, am mers într-un loc unde se puneau cireşe în mici vase, cireşe amare, şi (produsul) se folosea apoi când se făcea o băutură răcoritoare, sau când se gătea ceva. Atunci le soseau cireşele într-un butoi, ajung toate cireşele alea albe, dar apoi se face un sirop cu anumite ingrediente chimice, şi cu zahăr. Şi acele cireşe merg în acel sirop, şi devin roşii. Şi atunci se închid vasele şi se pun la fiert pentru un timp. Şi cu mine lucra şi o (femeie) negresă, şi acolo negresa asta într-o zi mi-a povestit că are bunicul undeva, dar eu nu ştiu unde era (locul) ăsta, undeva într-un sat, şi că nu mai fusese de mult timp să-l vadă, dar credea că se va duce şi mi-a zis: „Ştii, e periculos, trebuie să ai grijă pentru că acolo sunt şi vrăjitoare”. Şi eu i-am spus: „Nu credeam că o să aud vreodată în America acest cuvânt”. Ea mi-a zis: „Nu, Maria, sunt vrăjitoare, pentru că unde trăieşte bunicul meu nu este curent electric, ele au putere acolo unde nu este electricitate”. Eu am rămas aşa surprinsă, mi s-a părut ciudat să aud asta de la ea...










http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Antonio-Dianich.html


Antonio Dianich
Traducere in italiană de Georgiana Ţăranu
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)



Bibliografie esenţială
Cantemir, Traian, Texte istroromîne, Bucureşti 1959
Dianich, Antonio, Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani (ʹ Bəršćina), Pisa 2011
Feresini, Nerina, Il comune istro-romeno di Valdarsa, Trieste 1996
Filipi, Goran, Istroromunjski lingvistički atlas/Atlasul Lingvistic Istroromân/Atlante Linguistico Istrorumeno, Pula 2002, 2004
Kovačec, August, Istroromunjsko-Hrvatski Rječnik (s gramatikom i tekstovima), Pula 1998
Maiorescu, Ioan, Itinerar in Istria şi Vocabular istriano-român, Bucureşti 1900; (traduz. ital. di Pantazescu, Elena, Itinerario in Istria e vocabolario istriano-romeno, di Ioan Maiorescu, Trieste 1996)
Morariu, Leca, Lu fraţi nostri. Libru lu Rumeri din Istrie. Cartea Romînilor din Istria. Il libro degli Rumeni istriani, Suceava 1928
Neiescu, Petru, Dicţionarul dialectului istroromân, vol. I, A-C, Bucureşti 2011 (volumele următoare în curs de tipărire)
Puşcariu, Sextil, Studii istroromâne (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan), Bucureşti 1906, 1926, 1929
Sârbu, Richard–Frăţila, Vasile, Dialectul istroromân. Texte şi glosar, Timişoara 1998

Sitografie
http://www.istro-romanian.com/
http://www.vlaski-zejanski.com/
http://www.decebal.it/