Marea transhumanţă. Un cioban român, unul polonez şi prietenii lor din Braşov au arătat Europei cum a intrat România în Schengen, acum o mie de ani



La început a fost cuvântul; ştirea, cum s-ar spune. Aflu surprins că un cioban din Rotbav, Feldioara, plecat în transhumanţă, a ajuns până în Polonia cu 300 de oi şi un miel, după 100 de zile de mers şi 1350 de kilometri parcurşi. „Aşa, pur şi simplu? - întreb neîncrezător. Poate n-o fi avut, omul, GPS şi a rătăcit drumul!”, zic, convins că totu-i doar o glumă cu potenţial.

Dincolo de culoare, însă, povestea avea ceva-ul ei, care m-a făcut curios. Şi aflu, în scurt timp, că nici vorbă să fie vreo glumă, ci redescoperirea istoriei fabuloase a unui neam care, trăitor la mii de kilometri de obârşii, se ţine şi azi de strămoşi şi de tradiţii: vlahii din inima Europei.

Rotbav, în Ţara Bârsei

Rotbavul este un sat, la nord de Braşov, între Reconstrucţia şi Măieruş, pe drumul spre Sighişoara. Aparţine comunei Feldioara, în Ţara Bârsei, căreia i se mai spune şi ,,Mica Transilvanie”.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Iar ţara asta e o poveste frumos rânduită despre oameni şi sufletele lor; un „pas” spiritual între Orient şi Occident, locul în care s-au petrecut drumurile, s-au înnodat istoriile şi s-au adunat vieţile românilor cu ale germanilor, cu ale ungurilor...



Marea transhumanţă

Cu vreo sută de ani mai devreme, pe la începutul sec. XII – potrivit altor surse, încă înainte de sfârşitul mileniului I d.Hr. –, păstori din Carpaţii româneşti, inclusiv din Ţara Bârsei, ar fi plecat în marea, şi fără întoarcere, transhumanţă. Un drum anevoios, de mii de kilometri, peste vârfuri semeţe de munte, pe versanţi abrubţi ori mai molcomi, prin strungi şi şei, prin păduri neumblate, născătoare de fantasme şi spaime străvehi, prin văioage pururea înzepezite, peste întinderi nesfârşite.

S-au mai oprit; au aşteptat timpul să se adune şi să le crească pruncii – tot înalţi, tot drepţi, tot cu dor de ducă. Şi pruncii s-au făcut oameni în puterea cuvântului, şi-au luat oile, câinele şi baltagul, şi-au îmbrăţişat părinţii şi moşii, şi iar au plecat, la valea timpului.

Aşa au trecut anii, cu sutele. Unii spun că două, alţii că trei sute de ani au curs cântecele lor din munte peste satele şesurilor întâlnite în drum, ca un semn trimis de la Dumnezeu, oamenilor. Prima sută, ori două, s-au scurs până au ajuns în Polonia, cu mult înaintea anului 1300. Apoi, alte zeci până ce, pe la 1297, documentele vremii îi atestă în Moravia – azi Cehia -, apoi în Slovacia.

Au dus cu ei, acolo, pe altarul munţilor din inima Europei, cultura, dârzenia, bunătatea aspră şi demnitatea lor; ca o ofrandă înălţată zeului-munte, care i-a omenit şi i-a trăit, mai bine de un mileniu, în transhumanţa lor nesfârşită.

Urme în munţi

În curgearea anilor, păstorii români din Carpaţi, vlahii, aşa cum au fost cunoscuţi şi respectaţi de-a lungul unui mileniu coleric de toate popoarele pe care le-au întâlnit, au înaintat, pas cu pas, până la întretăierea drumurilor, potecilor din munte, a graniţelor Poloniei cu ale Cehiei şi Slovaciei. S-au aşezat în Carpaţii Moraviei Slovace, în Beskizii Centrali şi de Est, în Tatra, pe graniţa polono-slovacă. Au întemeiat sute de sate în Mica Polonie, în zona Podhale-Măgura şi Zakopane, urcând în munte până la Zywiec, până la Istebna, satul vlahilor, cel mai de sus, de sub cer, şi poate cel mai vechi prins în documente.

În Moravia, au făcut ca zona în care s-au aşezat să se numească Micul Balcani sau Vallachia Moravă. Valasske Mezirici, Roznov pod Radhostem, Vsetin, Halenkov, Novy Hrozenkov, Karolinka, sunt oraşe şi aşezări care au păstrat amprenta existenţei vlahilor în curgerea sutelor de ani. Dovezi ale culturii şi tradiţiilor lor, aduse de acasă, din Carpaţii româneşti, există aici oriunde te uiţi. În munte, pe dealuri, în muzeele oraşelor, în casele de lemn, în acareturile orânduite cu ştiinţă.

Şi, ce este extrem de important, în socialul actual, în peisajul cotidian, în existenţa neîntreruptă a gospodăriilor din aşezările acestui „tărâm vlah” născut la întâlnirea a trei ţări central-europene.

Vlahii există, trăiesc, dăinuie prin cultură şi caracter, vorbesc un dialect aparte şi recunosc, mândri, că sunt ceea ce sunt: „Vlahi, veniţi aici de o mie de ani; neam de de păstori plecaţi din Carpaţii României”.



Înapoi, la Rotbav

Cum spuneam, când pleci din Braşov spre Sighişoara, mergi vreo 20 de kilometri şi ajungi în Rotbav. Treci de biserica fortificată, opreşti şi intri în primul magazin sătesc pe care îl întâlneşti. Miroase a pâine caldă, a coajă de pepene roşu, zemos, şi a ceva dulce şi nedefinit, ca o acadea din copilărie.

Lume puţină. „Ce-aţi dori?!”, mă întreabă o fată tânără, zâmbitoare şi pufoasă. „Să-l găsesc pe Cristi Suciu” zic. Zâmbeşte înţelegător, semn că-s al paişpelea întrebător pe temă, numai azi, şi-mi arată cu o mişcare scurtă a capului un bărbat care tocmai iase din magazin. „Dumnealui ştie sigur!”. Mă grăbesc după „dumnealui”, îl prind în stradă, şi-l abordez cu întrebarea. Omul îmi explică, mutându-şi sacoşa plină dintr-o mână în cealaltă, ca să-mi spună cum o iau la dreapta, cu mâna dreaptă, la stânga, cu stânga şi pe urmă, după colţ, rotindu-se de la mijloc, într-o parte, cu tot cu sacoşă. „Dacă nu, mai întrebaţi!” zice. Rămâne stabilit. O iau la stânga, o iau la dreapta, o iau, în spatele bisericii, după colţ şi, când să mai întreb, mai ia un om de unde nu-i.

Pe stradă, trăieşti ca-ntr-un culoar de labirint – garduri înalte, oprite în carnea zidului gros, de casă veche, inexpugnabilă, ferestre oarecum strâmte şi bine apărate pe dinăuntru de perdele dese, grele, albe. În jur, nici ţipenie. Doar câinii latră simţindu-mă străin şi încurcat. Îmi amintesc că, „dumnealui”, mi-a povestit de „un puţ american de apă”, înfipt în trotuar. „Şi, pe urmă, vine casa lui”.

Într-un târziu găsesc pompa, găsesc casa, iar în uşa casei, un copilaş puţin mai înalt decât perechea de cizme de cauciuc, rezemate de tocul uşii. Văd toate astea prin „fanta de lumină”, rămasă între gard şi stâlpul porţii, ridicat pe vârfuri. „Tata e acasă?!”, îndes cuvintele prin „fantă”. „Nu – zice copilul. E plecat”, şi trage uşa după el.

Mă întorc în „principală” şi opresc primul om pe care-l întâlnesc. Bărbatul, la 70 plus, frânează scurt, cu picioarele pe asfalt. Îl ajut să urce pe trotuar şi îl întreb de Cristi Suciu. I se luminează faţa. „Păi, eu îs unchi-su. M-aţi cunoscut?!”. Îi spun, echivoc, că a fost o întâmplare fericită, încercând să nu-l dezamăgesc. Reazemă bicla, de-o seamă cu el, de zidul gros de curte boieresacă din spatele meu şi intră-n bătătură. „Asta-i gospodăria lu’ şefă-su”, zice, şi dispare după colţul unei vile largi, înveselite de flori tinere, aninate la ferestre.



Proiectul „Transhumanţa 2013”

Întâi l-am cunoscut pe „şefă-su” Silviu, un blond potrivit de statură, bine legat şi cu un soi de forţă liniştită, aşezată în el. E medic veterinar, zootehnist deja, de câte ştie, şi pare să nu se sperie de muncă. E unul dintre fraţii Căţean, familie la a treia generaţie de crescători de animale, „după bunicul nost, care a venit aici, în transhumanţă, de la Bran”, îmi spune el.

Apoi, l-am cunoscut pe Cristi Suciu, eroul povestirii, baciul cu 300 de oi, plecat în lume, din Rotbav. E înalt, subţire, umblă cu pas apăsat. Are clop, chimir şi o vestă de lână peste cămaşa groasă, cadrilată. Coboară dintr-un Mitsubishi-camionetă şi ne strângem mâinile. Din „remorcă”, mă privesc cu o curiozitate difuză vreo trei berbeci şi câteva oi.

Al treilea a fost George, fratele mai mare al lui Silviu. Tot blond, cu trăsături mai domoale, mai subţire la trup şi mai iute la vorbă. „El a fost directorul de proiect” îmi spune doctorul.

Aflu, deci, că transhumanţa lui Cristi n-a fost un challenge, un tur de forţă, născut aşa, din amorul artei, şi nici vreo rătăcire peste munţi. A fost un proiect, o acţiune organizată, pusă la punct cum se cuvine.

Mai aflu că Suciu, „master baci”, uns astfel de George, e angajatul fraţilor Căţean. „Eu lucrez aici, la oamenii ăştia. Suntem şi prieteni, dar, prima, sunt angajat”. La cei 38 de ani ai săi, e cel mai „bătrân” din echipă. George are 35; Silviu, 28.





Omul cu ideea

Îl întreb pe Cristi dacă el a fost omul cu ideea. „Nu. Eu am fost omul cu drumul” spune râzând, şi priveşte către Silviu. „Nici a mea n-a fost, ci a unui baci polonez, Piotr Kohut, prietenul nostru de azi, pe care l-am cunoscut la Torino, la un târg de produse tradiţionale – „Terra Madre” -, organizat de mişcarea Slow Food. Noi reprezentam România, la brânză, iar el Polonia”, spune Silviu.

Peste zi, băieţii s-au împrietenit, iar seara, la o degustare de vin, li s-au dezlegat limbile. „Am degustat ce-am degustat şi, pe urmă, Piotr zice: ştii, eu sunt vlah, iar originea noastră e în transhumanţa ciobanilor români. Ei au trecut Carpaţii şi au întemeiat oraşe şi sate în Tatra – în Polonia, Cehia şi Slovacia. Pe urmă, mi-a zis că vrea să refacă transhumanţa, aşa cum a fost ea, din sudul Transilvaniei până în Polonia şi Cehia. Avea ceva de dovedit. Iar eu, prins de idee, i-am spus că pe teritoriul României nu va fi nicio problemă; numai el să se hotărască. I-au sclipit ochii. Mi-a zis că-i hotărât şi că, de ce va fi dincolo, se va ocupa chiar el”.

Decizia

Asta a fost în octombrie, 2010. În martie, anul următor, „Piotrec”- polonezul a venit în România. Cu soţia, cu un viceguvernator din regiunea lor, din Silezia, şi cu un istoric.

„Au stat trei zile. Atunci ne-am hotărât cu totul. A rămas ca el să finanţeze proiectul din fonduri private poloneze. Noi aveam să aducem 300 de oi. Şase baci – doi români, doi polonezi şi doi ucraineni – urmau să plece cu turma, în transhumanţă. Ne-am declarat încântaţi şi ne-am concentrat, fiecare, pe treaba lui” povesteşte George.

„El avea de mult timp ideea asta în cap, dar n-avea partener. Au vrut să arate în ce fel au ajuns moşii lor în inima Europei. Iar noi ne-am ţinut după ei; din inerţie, din respect. Apoi, au arătat lumii că între noi nu există graniţe şi că, dacă dorim, putem dovedi exsitenţa acestei comunităţi milenare din Carpaţi” adaugă Silviu.



Oana Matei // Mediafax Foto

Cu puterea minţii şi voia lui Dumnezeu

Aşa că s-au stabilit datele proiectului: plecarea în transhumanţă pe 11 mai, 2013, în zorii zilei; sosirea, pe 15 septembrie, în satul lui Piotr, Istebna. Urmau să fie parcurşi 1350 de kilometri într-o sută de zile

Dar, în primăvară, Cristi Suciu pare urmărit de ghinion. „La începutul anului, am fost nevoit să mă operez de menisc. În martie, am făcut o criză de bilă şi iar am ajuns la cuţit. Am stat potolit - într-o lună, eram aproape vindecat. Nu mă gândeam decât la plecare; îmi imaginam totul, în detaliu, nu puteau exista piedici. Şi totuşi... M-am împiedicat într-o scară şi am căzut din pod. M-am lovit chiar la genunchiul operat. Mai rămăsese o lună, iar eu eram olog. Plângeam de ciudă. Şi atunci, mi-am spus că nimic nu mă poate ţine acasă. M-a ajutat Dumnezeu şi, până la plecare, m-am vindecat de toate. Pe 11 mai eram întreg şi pregătit” povesteşte Cristi.



Acţiune, motor!

„Pe 11, ziua, am plecat de aici, de la noi, cu oile. Seara am ajuns la Măieruş. Când să ne liniştim, să înnoptăm şi noi, ca oamenii, ne pomenim cu proprietarul păşunii pe care eram. Să plecăm imediat, că el n-a ştiut că rămânem şi că a fost de acord doar să-i trecem prin „bătătură”. Am plecat, ce era să facem, să începem drumul cu scandal?!” îşi aminteşte Cristi Suciu, nu fără umor, de primul şi ultimul incident din parcurs.

A doua zi, s-au trezit cu noaptea-n cap, au spus „Doamne-ajută”, au numărat oile – 300, de toate - şi au plecat la drum. „Din şase ciobani, câţi trebuia să fim, am plecat trei; doi români – eu, cu Vasile Hordilă, un baci de la noi, care ne-a însoţit până la graniţa cu Cehia -, şi Piotr. Ucrainenii n-au mai venit. Au preferat să-şi ia viză de Schengen, să poată merge în trei ţări” spune Cristi.

Din Măieruş, au urcat Valea Bogăţii, spre Sighişoara, prin Buneşti şi Rupea. „De la Sighişoara am luat-o, de-a dreptul, spre Târgu Mureş. Am trecutul podul, spre Cluj, şi, de acolo, la Dej; pe urmă, pe Valea Someşului, până la Baia Mare; am ieşit la Seini” povesteşte Silviu, care i-a însoţit pe ciobani, alături de fratele său, cu maşina, pentru necesităţile parcursului.

Spre Ucraina, oiţele au trecut graniţa cu TIR-ul. „N-ai voie să treci cu ele pe jos, fără mijloc de transport”, explică George. Odată intraţi, turma şi bacii şi-au reluat drumul la pas, străbătând alţi 200 de kilometri, până la graniţa cu Polonia.
„Acolo au rămas primele 300 de oi. De fapt, 301, pentru că, între timp, ne pricopsiserăm cu un mieluţ. Nu puteam intra cu turma din Ucraina în UE, aşa că am făcut o donaţie vecinilor noştri”, spune George.

Între timp, alte 300 de mioare au fost încărcate în TIR, la Rotbav, la ferma familiei Căţean, şi aduse prin Ungaria, Slovacia şi Polonia, în Volost, la graniţa cu Ucraina. „De acolo, am continuat drumul cu a doua turmă, prin Polonia, până la Koniakow, pe frontiera cu Slovacia şi Cehia. De la ieşirea din Polonia, am mers pe creasta muntelui – când în Cehia, la dreapta, când în Slovacia, la stânga” povesteşte Cristi.

Întoarcerea în timp

S-au oprit într-un sat slovac, unde au fost întâmpinaţi cu mare bucurie; au petrecut, apoi, o adevărată sărbătoare la Roznov, în Valahia Moravă, în Cehia. Au fost întâmpinaţi în curtea muzeului din oraş cu lacrimi în ochi şi excalamţii de bucurie şi mândrie de urmaşii vlahilor, cei care îşi află şi îşi recunosc originile în marea familie a păstorilor plecaţi din Carpaţii României, la sfârşit de mileniu.

Au ajuns până la Istebna, în Polonia, satul aşezat la peste o mie de metri altitudine, cea mai de sus şi mai de demult întemeiere a vlahilor - a goralilor, cum mai sunt ei numiţi aici - amintită în documente. Locul în care trăieşte Piotr Kohut, vlahul care a vrut să arate lumii devenirea neamului său.

„Peste tot, pe unde am trecut, am fost întâmpinaţi cu mare dragoste. Ni s-a spus fraţi, ni s-a spus dragi, ni s-a spus eroi. Ne ieşea, fiecare, în drum, cu ce avea în casă – fie de mâncare, fie de purtare, fie de băut. Am simţit o bucurie imensă şi dureroasă. Pentru toţi oamenii ăştia eram împlinirea unui vis, întoarcerea lor la obârşii, retrăirea istoriei” povesteşte Cristi însufleţit.

„A fost, cu adevărat, extraordinar şi cu atât mai trist, gândindu-te că, la tine acasă, locul în care s-a născut această istorie, prea puţini o cunosc şi prea mulţi frizează, prin comportamentul lor, ridicolul. Când cauţi sponsorizări pentru un astfel de proiect, unii îţi spun de la obraz: Bine, îţi dau, dar mie ce-mi iese la afacere?! Iar altora nici măcar nu le pasă”, adaugă George revoltat.

Ca să nu mai spunem că, în Polonia, chiar preşedintele s-a întâlnit cu ei, i-a felicitat şi le-a mulţumit, pe româneşte, pentru proiectul lor.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Oameni în istorie

Şi uite aşa, baciul Cristi Suciu şi fraţii Căţean, Silviu şi George, din Rotbav, precum şi prietenul lor vlah, Piotr Kohut, din Polonia, au intrat în istorie. Primul, pentru că a fost singurul care a parcurs, în cele 114 zile de transhumanţă, toţi cei 1350 de kilometri, de la Rotbav la Istebna, pe urmele vechilor păstori români.

Fraţii Căţean, pentru că au pus la cale şi au dus la bun sfârşit un proiect de suflet şi de istorie, admirabil.

Piotr Kohut, pentru că a dovedit lumii că vlahii lui au fost în stare, încă o dată, în alt mileniu, să treacă iar munţii, între două istorii.

Am fi nedrepţi să le uităm pe cele 601 de mioare – 301 rămase în Ucraina şi 300 în Polonia – dacă n-am recunoaşte că ele au fost mobilul transhumanţelor universale.


http://www.gandul.info/reportaj/marea-transhumanta-un-cioban-roman-unul-polonez-si-prietenii-lor-din-brasov-au-aratat-europei-cum-a-intrat-romania-in-schengen-acum-o-mie-de-ani-11613996