În Morlacia de altădată: Pe urmele vlahilor din Dalmația, în Croația


7 Aprilie 2014
Morlacii erau oameni îndrăzneți și curajoși, dar blânzi și respectuoși. Ospitalitatea la morlaci era o virtute pe care o cultivau și bogații și săracii Dușmăniile, în schimb, se uitau greu. Ele se transmiteau din tată-n fiu, cu un legământ de răzbunare Ucigașul unui morlac era nevoit să fugă din sat și să trăiască departe de locul natal.







Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația, a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația: „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774. Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell'aria e degli nomini, Treviso, 1780). Despre datinile vlahilor din acest cadru geografic scrie în 1846 și Sima Ljubić în studiul „Običaji kod Morlaka u Dalmaciji”, tipărit la Zadar. Oricum, pentru cunoașterea cât mai din aproape a morlacilor, a ocupațiilor și a vieții lor de fiecare zi, sunt foarte importante scrierile unui autor anonim (confident al împărătesei Maria Terezia), apărute la Viena în anul 1775. În aceste scrieri este vorba despre ocupațiile moralcilor și felul lor de a fi și, nu în ultimul rând, despre alimentaţia lor. „Morlacii nu folosesc deloc legume în alimentaţia lor de fiecare zi, nu mănâncă supă și nici hrană preparată din făină, în afară de pâine, pe care femeile morlace o coc în fiecare dimineață deasupra jarului din tinda casei.



Din cereale, morlacii cultivau doar grâu și orz, iar porumb foarte puțin. Nu au făcut țuică (pura) cu toate că nu puteau fără ea, făcând tot posibilul pentru a o avea în casă. În continuarea lucrării autorului anonim austriac se mai spune că morlacii au un port în mare parte asemănător cu cel al popoarelor cu care convieţuiesc, al croaților îndeosebi și că împreună cu aceștia simt o ură înverșurată față de turcii asupritori. În documentele păstrate se scrie mai puţin despre ocupaţiile lor. În unele dintre acestea aflăm totuşi că „femeile morlace brodau și tricotau foarte mult. Aceasta făceau în permanență chiar și când păstoreau vitele. Împleteau pulovere și ciorapi (nazuvke) din lână. O altă îndeletnicire a morlacilor era olăritul. Ce-i drept, aceasta se făcea doar pentru necesitățile lor și foarte primitiv. Oalele produse le ardeau în cuptoare săpate în pământ. Acești olari mai făceau și unele „amulete”, respectiv „talismane” foarte prețuite de morlaci. Ei considerau că aceste obiecte au puteri miraculoase, fiindcă îi fereau de boli și ajutau însănătoșirea bolnavilor, dar și a animalelor bolnave. Astfel, ele erau purtate atât de femei cât și de bărbați, cusute pe bonete sau pulovere, iar vitelor li se agățau de coarne.



De altfel, morlacii credeau în vrăjitorie, vampiri, spirite rele, duhuri și făcături. „Dacă se suspecta că vreunul dintre oameni, după ce a murit, va deveni vampir sau strigoi, i se tăia gamba piciorului și se înfingeau ace în tot corpul. Erau cazuri" - notează Cvetko Pavlović în „Vlahii din Muntenegru” (Novi Sad, 2004) - când cel care presimțea că va deveni strigoi, înainte de a muri le cerea urmașilor ca după depunerea trupului său neînsuflețit în mormânt să procedeze cu el întocmai ca și cu un strigoi”. Morlacii, potrivit descrierii făcută de P.N. Grisogono, în notițele sale de călătorie, erau, în genere, oameni îndrăzneți și curajoși. Morlacii din zona Kotorului, de exemplu, erau blonzi și aveau ochi albaștri, față lată și nas turtit. Erau blânzi, respectoși și se adaptau ușor oricărei situații. Cei din Zadvorije și Vrgorac aveau păr castaniu, fața lungită, pielea măslinie și erau de statură înaltă. Erau mândri de sine, îndrăzneți și foarte severi. „Morlacul era ospitalier și generos. El primea în casă pe orice om nevoioș și se străduia să-l ajute cât mai bine, dar nu cerea și refuza orice răsplată pentru cele făcute”, scrie în notele sale de călătorie Alberto Fortis. El aminteşte, între altele, că a fost găzduit cu ospitalitate în fiecare cătun morlac din Dalmația, fiind însoțit, din cătun în cătun, de la familie la familie, până departe în Câmpia Neretljeni, de bătrâni morlaci fiindcă „ospitalitatea la acești oameni este o virtute, pe care o cultivă și bogații și săraci, iar prietenia este o constantă”.

„Morlacii au făcut din prietenie aproape lege și ea se încheia în biserică. Ritualul include o binecuvântare, pentru a se încheia festiv legătura apropiată dintre doi prieteni sau două prietene. Relațiile astfel stabilite sunt numite „frate de cruce”, respectiv „soră de cruce” (în cazul femeilor). Obligațiile asumate în acest mod au subînțeles ajutorarea reciprocă la nevoie și în caz de pericol, respectiv răzbunarea nedreptății pricinuite de altcineva etc. Prietenia era atât de strâns legată, încât în multe cazuri putea punea viaţa în pericol pentru a se ajuta prietenul.



Dar, atunci când se ajungea la neînțelegere între prieteni, toată regiunea vorbea despre aceasta ca despre o rușine a locului... Morlacul tindea întotdeauna să facă bine celui apropiat, dar era foarte rău de acela care i-a făcut vreun rău sau l-a ofensat. Acești oameni puneau totdeauna în cumpănă răzbunarea și dreptatea. Dușămaniile se uitau greu, astfel că se transmiteau din tată în fiu, ca un legământ de răzbunare (vendeta). Dușmăniile vechi între familii și răzbunările personale se soldau de obicei cu vărsări de sânge și după foarte mulți ani, chiar și după mai multe generații”. Astfel, de exemplu, ucigașul unui morlac era nevoit să părăsească satul natal, să fugă departe de casă și să se ascundă întreaga viață de prigonitori fiindcă cu greu era iertat de aceștia. Despre morlaci se spune că erau cinstiți și cu omenie, dar numai cu cei asemănători lor. Se mai spune că uneori îi iertau pe cei care-i ofensau, dar, din păcate, nu-i uitau. Unele familii de morlaci au reușit să ajungă la cele mai înalte poziții, ca de exemplu banul bosniac Kulin (1180-1204), apoi marea familie feudală Balșici, urmașii nobilului Balșa, stăpân al Zetei de jos (Litoralul muntenegrean și nordul Albaniei)44. „Potrivit celor mai recente cercetări științifice Balșicii provin din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care datorită meritelor ca soldați s-au ridicat la rangul de nobili și mai apoi domnitori ai unui stat (secolul al XIV-lea).



Reportaj publicat de Costa Roșu în ziarul „Libertatea” (Serbia)
de Transmedia
http://www.etransmedia.ro/in_morlacia_de_altadata_pe_urmele_vlahilor_din_dalmatia_in_croatia-2587