Coasta dalmată şi romanitatea astăzi



de Mihai Sorin Radulescu




CROAŢIA a devenit la noi de câţiva ani o destinaţie turistică în plin avânt, ceea ce nu e de mirare: ţară apropiată geografic, având o ofertă, din toate punctele de vedere, excepţională, are peisaje care amintesc de Italia şi de Franţa meridională, preţuri mai apropiate de buzunarul nostru şi, mai ales, un trecut cultural extrem de bine conservat, de o bogăţie remarcabilă, îndeaproape înrudit cu ţara vecină, de dincolo de Marea Adriatică. Tradiţia cosmopolită a Croaţiei, cu o istorie complicată şi în multe privinţe similară cu cea a Principatelor, păstrează încă nenumărate urme vizibile, îmbinarea dintre religia catolică, identitatea slavă a populaţiei şi dimensiunea adriatic-mediteraneană conducând la o sinteză originală.

Nu este mai puţin adevărat că susceptibilităţile prezentului sunt numeroase: ideea frăţiei cu popoarele slave coexistă cu amintirea recentului război cu vecinii sârbi, amintirea faptului că Italia a stăpânit, chiar şi în perioada interbelică, peninsula Istria şi partea nordică a coastei dalmate, face ca denumirile medievale italieneşti din Dalmaţia - precum Raguza! - să fie privite cu oarecare suspiciune. Conştiinţa faptului că statul croat se află la fruntariile Europei pe care trebuie să o păzească în faţa celor care vin din Răsărit, precum şi antipatia faţă de strălucita civilizaţie ortodoxă de tradiţie bizantină, este însă de natură să contrarieze. Croaţia poate fi cu adevărat considerată bastionul de rezistenţă al Apusului în faţa Orientului lipsit de civilizaţie, fireşte între ghilimele?

Atât întrebarea cât şi răspunsul la ea sunt problematice, cu atât mai mult cu cât în mare măsură atractivitatea Dalmaţiei - şi chiar a Croaţiei în general - provine din moştenirea culturală a Romei, dar şi a Bizanţului care a continuat-o, în părţile răsăritene ale Imperiului. Predominanţa limbii croate în această ţară vine într-o bizară contradicţie cu faptul că croaţii nu au avut un stat al lor decât începând cu anii '90 ai secolului XX, făcând abstracţie desigur de statul ustaşilor, din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, satelit al Germaniei lui Hitler. Şi astăzi Croaţia pare a fi un loc predilect de sejur al germanilor care preferă o destinaţie turistică mai puţin costisitoare. Cum se împacă puseurile actuale de panslavism cu antipatia faţă de ortodoxie, religia celei de-a treia Rome, dar şi cu vestigiile trecutului roman, precum şi cu mândria apartenenţei - ce-i drept, doar vreme de aproape un secol, la Imperiul austriac - nu prea am înţeles în decursul sejurului meu la Dubrovnik, din luna august a acestui an. La fel de ciudat mi s-a părut faptul că într-o ţară în care peste tot se aud cântece populare în limba croată, iar limbile străine nu sunt la mare preţ, muzeele etnografice - cel puţin cele ale celor două oraşe principale de pe coasta dalmată, Split şi Dubrovnik - pe care le-am vizitat şi care puneau accent tocmai pe memoria populaţiei croate, erau cu totul lipsite de vizitatori.

Dincolo de contradicţii şi paradoxuri, coasta dalmată prezintă un interes cu totul deosebit pentru călătorul român mai mult sau mai puţin avizat. In expoziţia Arhivei Oraşului Dubrovnik, aflată într-o încântătoare clădire de la începutul veacului XVI, Palatul Sponza, am zărit pe două hărţi, marcate cuvintele „Morlacca" (pe o hartă italienească din anul 1684) şi „Morlachei" (pe o hartă englezească din 1791)1. Chiar dacă romanicii de pe coasta dalmată au dispărut - aceasta întâmplându-se chiar spre sfârşitul secolului XIX, în vremea stăpânirii austriece -, amintirea lor persistă totuşi sub diferite forme. Cea mai evidentă pentru călătorul care vizitează Raguza, este figura protectorului cetăţii, atotprezentul „Sveti Vlaho", căruia îi e închinată şi una dintre bisericile cele mai reuşite din oraş, construită la începutul veacului XVIII, în stil veneţian, cu o cupolă amintind de cele de la San Marco. Nicăieri, în ghidurile turistice şi în cărţile consultate, nu se face referire la ideea latină, întruchipată de acest sfânt ierarh romano-catolic, datând însă de dinainte de marea schismă din 1054. Statuile lui te întâmpină la intrările în oraş, la cea de vest, deasupra porţii Pile (de la cuvântul grecesc „pylos" = poartă, cuvânt ce se regăseşte, de pildă, în numele localităţii Termopile), precum şi la cea de est, deasupra porţii Ploce, precum şi pe zidurile forturilor care apără oraşul vechi, în toate direcţiile. Sfântul Vlaho este reprezentat cel mai des într-o mână cu toiagul arhieresc şi în cealaltă cu macheta oraşului. Aşa apare într-un triptic al pictorului raguzan Nicola Bozidarevic, de la începutul secolului
XVI, păstrat la Mănăstirea dominicană din oraş. Tot acolo poate fi admirat şi un tablou al lui Tizian, într-o compoziţie religioasă de personaje în care apare şi acelaşi sfânt.

Relicvele Sfântului Vlaho se păstrează în ferecături somptuoase în tezaurul Catedralei raguzane, unde ocupă locul central. Cultul sfântului cunoaşte în ziua de 3 februarie a fiecărui an, o sărbătoare impresionantă, cu o procesiune amplă, care aminteşte atât de procesiunile catolice - de pildă cele ale Sfintei Rozalia, ocrotitoarea oraşului Palermo -, cât şi de cele ortodoxe, de exemplu cele ale Sfântului Spiridon de la Corfu, capitala insulei cu acelaşi nume, fostă posesiune veneţiană timp de câteva veacuri.

De teamă ca „Vlaho" să nu fie cumva interpretat ca o nedorită prezenţă răsăriteană, mi s-a spus că el este de fapt „Blasius" şi că în partea de nord a Dalmaţiei se numeşte chiar „Blaz". A fost episcop al Sebastei (Sevastei), în Armenia şi - aici intervine un paradox semnificativ - a salvat Raguza, în a doua jumătate a secolului X, de veneţieni (!), rivalii seculari ai raguzanilor. Doar că în acea vreme, mai precis în anul 972, în vremea domniei împăratului Ioan Tzimiskes (969 - 976), oraşul se afla în componenţa themei bizantine Dalmaţia, iar Sebasta - oraşul celor 40 de mucenici pe care biserica ortodoxă îi serbează în fiecare an la 9 martie - se găsea în Imperiul bizantin. După tată, Ioan Tzimiskes era şi el de obârşie armeană, ceea ce poate că nu e o coincidenţă în raport cu contemporanul său Sfântul Vlaho. Militar îndrăzneţ şi plin de succes, Ioan Tzimiskes a recucerit Peninsula Balcanică până la Dunăre, lui datorându-i-se, după cum este cunoscut, înfiinţarea themei Paristrion / Paradunavon, Dobrogea de astăzi. In acea vreme, aşadar, coasta dalmată, populată încă de o populaţie romanică considerabilă, constituia partea cea mai de apus a Imperiului bizantin. Dealtfel, atât în arhitectura bisericuţelor - de proporţii încântătoare -rămase din perioada regalităţii croate timpurii (sec.X - XI), cât şi în sculptura acestei epoci - care poate fi admirată, de pildă, la Muzeul Monumentelor de Arheologie din Split, poate fi uşor sesizată influenţa artei bizantine, într-o reuşită fuziune cu stilul romanic.

Dealtfel, în Muzeul Mănăstirii dominicane poate fi admirată o mitră a Sfântului Vlaho, în cel mai autentic stil bizantin. Cazul sfântului este deosebit de interesant, trimiţând cu gândul la legăturile dintre romanitatea sud-est europeană - vlahii - şi Imperiul bizantin, statul „romeilor". Repetăm ceea ce am mai scris: nu este vorba de a-i confunda pe bizantini cu românii, dar obârşia latină a vlahilor îi aşeza într-o poziţie privilegiată în raport cu ideea legitimatoare a statului cezarilor. Nu întâmplător cel de-al doilea ţarat bulgar a avut în frunte pe Asăneşti, dinastie de obârşie vlahă.

Chestiunea romanităţii se oglindeşte la nivel onomastic şi în numele „micii Rome" din Transilvania, Blajul, al cărui nume, legat de acelaşi Sfânt Blasiu, trimite la identitatea românească a majorităţii populaţiei. Faptul că centrul bisericii greco-catolice româneşti şi al Şcolii Ardelene s-a aflat tocmai într-un oraş cu acest nume, nu ţine desigur de întâmplare.

Căutând pe Sfântul Vlaho în Dicţionarul Sfinţilor de la Oxford, articolul este relativ dezamăgitor prin lacunele sale: „Vlasie (Vlaise [sic]), unul dintre cei «Paisprezece» Sfinţi Ajutători. S-a spus că a fost episcop al Sebastei (Armenia) şi că ar fi fost condamnat la moarte în timpul împăratului Licinius şi al prefectului Agricolaus, la începutul secolului al IV-lea. Nu există nici o atestarea a cultului său, nici în Răsărit, nici în Apus, înainte de secolul al VIII-lea. Există Vieţi scrise în greacă şi în latină, pur ficţionale. In acestea este prezentat ca fiu al bogatului şi nobilului Cristian, consacrat episcop de foarte tânăr. In timpul persecuţiilor s-a ascuns într-o peşteră de unde binecuvânta bolnavii şi animalele rănite. Odată o femeie i l-a adus pe fiul ei, care era pe cale să moară din cauză că-i rămăsese în gât un os de peşte, pe care l-a vindecat. Şi vitelor bolnave li se dădea apă binecuvântată de Sfântul Vlasie. Inainte de a fi decapitat, ar fi fost sfâşiat cu piepteni de lână (emblema sa iconografică), motiv pentru care a fost adoptat ca ocrotitor al păstorilor care tund oile. Canterbury a pretins că-i deţine moaştele, la racla sa fiind relatate cel puţin patru miracole, dintre care unul în 1451. Parson Woodforde a descris o procesiune solemnă în onoarea lui la Norwich, pe 24 martie 1783. Sărbătorire: 3 februarie"2. Faptul că a devenit protectorul „păstorilor care tund oile", trimite fireşte cu gândul la vlahi şi la ocupaţia lor predominantă.

In paranteză fie spus, şi astăzi numele de „Vlahovac" denumeşte un tip de rachiu, produs în regiunea oraşului Zadar, aşadar în partea nordică a Dalmaţiei, regiune populată în trecut de morlaci. Unul dintre felurile gastronomice specifice ale Dalmaţiei o reprezintă brânza presată în ulei, din Insula Pag, insulă aflată şi ea în partea de nord a coastei croate. Este şi ea, foarte probabil, un vestigiu al păstorilor vlahi din regiune.

In Bizanţ, toponimele legate de vlahi abundă. Fie amintit unul dintre cele mai marcante, cel al Palatului Vlahernelor, reşedinţă imperială din cartierul cu acest nume, aflat în nordul părţii vechi a oraşului de pe Bosfor, aflată nu foarte departe de cartierul Fanarului. De o vestită biserică închinată Maicii Domnului, din vecinătate, este legată o icoană cu nume consacrat şi grăitor: „Vlahernitissa".

Sfântul Vlaho, celebrat de raguzani la 3 februarie, există şi în calendarul ortodox, sărbătorit în ziua de 11 februarie, cu numele de „Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei". Este poate semnificativ faptul că în aceeaşi zi e celebrată ca sfântă, împărăteasa Teodora. In Bulgaria există, de asemenea, „Sveti Vlas", nume purtat dealtfel de o localitate turistică la Marea Neagră. Oricât ar părea de contrariant pentru unii, „Blasius" şi „Blaise" din Occidentul catolic, au o legătură etimologică cu lumea romanică a Europei de Sud-Est. Chiar şi la Stockholm, în centrul oraşului există o insulă care poartă numele de „Blasieholmen" („holm" = insulă). După cum şi numele de familie - germanic - al cunoscutului istoric francez Marc Bloch trimite cu certitudine la romanitatea răsăriteană, chiar dacă savantul nu era de origine română (în dialectul săsesc al limbii germane, „român" se spune chiar „bloch").

Este semnificativ faptul că unul dintre fondatorii picturii croate moderne, Vlaho Bukovac (1852 - 1922), remarcabil portretist, poartă tocmai acest prenume. Bunicul său, marinar genovez, se stabilise pe coasta dalmată, numele său de familie fiind de fapt „Fagioni". Artistul, a cărui mamă era croată şi care s-a născut şi a copilărit la Cavtat, oraş din vecinătatea sudică a Dubrovnikului, şi-a schimbat numele în tinereţe, traducându-l potrivit înţelesului: „fagul" transpus în croată a dat „Bukovac" (vezi şi etimologia de obârşie slavă a „Bucovinei", toponim ce se întâlneşte dealtfel deseori şi în Croaţia).

Faptul că Sfântul Vlaho poate fi văzut la Dubrovnik peste tot, în calitatea sa de apărător religios simbolic al cetăţii, poate trimite chiar şi la numeroasele legături pe care această republică nobiliară le-a întreţinut cu Ţara Românească, în Evul Mediu statul cel mai reprezentativ ce se găsea spre Răsărit. Statutul de vasalitate al Raguzei faţă de Sublima Poartă era identic cu cel al Principatelor, cu deosebirea că oraşul adriatic nu a suferit atacuri din partea otomanilor, cărora le-a adus dealtfel numeroase servicii, în vreme ce voievozii români s-au războit cu turcii de nenumărate ori. Un fort aflat pe latura de nord-vest a cetăţii poartă numele de „Bokar", ceea ce în limba croată înseamnă „flanc", „latură". Numele trimite însă cu gândul şi la cel al capitalei Ţării Româneşti, oraş binecunoscut de raguzani, pentru care - a propos de ideea bastioanelor în faţa potenţialelor primejdii din Răsărit -, Bucureştii puteau constitui o asemenea fortăreaţă. Asupra legăturilor culturale dintre Raguza şi Ţara Românească merită încă să stăruim, ceea ce voi face, poate, şi în articole viitoare. Văzute mai degrabă sub zodie economică, ele au fost privite poate mai puţin sub cea a spiritului, deşi sunt de căutat şi acolo, în ciuda diferenţei de religie.

In limba croată, Ţara Românească este numită „Vlaska", nume scos din uz în cursul procesului de sovietizare a României. Judeţul de la sud şi sud-vest de Bucureşti care purta acest nume, a fost, după cum se ştie, desfiinţat. Au rămas Codrii Vlăsiei ca toponim geografic cu conotaţie istorică, iar antroponimele „Vlas" şi „Vlasiu" sunt răspândite nu numai în Muntenia şi în Moldova, dar şi în Transilvania (sculptorul Ion Vlasiu era din originar din judeţul Mureş, din regiunea în care scriitorul maghiar Wass Albert îşi plasează acţiunea cunoscutului său roman Lângă Scaunul Domnului).

Această „contaminare" de sensuri se întâlneşte şi în cazul unui alt sfânt important din Dalmaţia, Sveti Duje / Sveti Dujam - în limba croată -, San Domnius / San Domnio3 - în latineşte şi italieneşte -, protectorul Splitului, alături de Sfântul Anastase. Atât acesta din urmă, cât şi Sfântul Domnius, originar din Antiohia - aşadar tot din partea răsăriteană a Imperiului roman -, a fost martirizat din porunca lui Diocleţian. Calitatea sa de cel dintâi episcop al Salonei explică de ce apare reprezentat în picturi în veşminte arhiereşti, cu toiag episcopal într-o mână şi cu macheta oraşului Split, în cealaltă. Este frapantă asemănarea cu Sfântul Vlaho şi, probabil, că nu e întâmplătoare. Cele două oraşe mai importante din Dalmaţia au avut o istorie oarecum diferită: dacă Republica Raguzei a fost între 1358 -1806 un stat de-sine-stătător, deşi vasal Porţii, Splitul (sub numele de „Spalato") s-a aflat în componenţa Republicii veneţiene, ca şi o mare parte din coasta dalmată. Sfântul Vlaho şi Sfântul Domnius erau, aşadar, în ţări diferite în Evul Mediu, paralelismul lor oglindind într-un fel concurenţa dintre republica raguzană şi oraşul lui Diocleţian.

Sfântului Domnius îi este închinată catedrala oraşului, vechiul mausoleu al împăratului Diocleţian, transformat deja în veacul al VlI-lea în biserică. Şi aici Bizanţul a lăsat urme, pe care Charles Diehl le vedea în asemănările arhitectonice cu Ravenna, aflată dincolo de Adriatica. Precum în cazul Sfântului Vlaho, obiecte religioase legate de Sveti Duje pot fi admirate în tezaurul catedralei. Şi aici la Split, oraş născut din apropierea geografică de Salona, capitala provinciei romane Dalmaţia, romanitatea se întruchipează simbolic în acest sfânt, înveşmântat şi el, ca şi Sfântul Vlaho, în strai episcopal. „Dominus" s-a transformat în latina vulgară în „domnius", după cum avea să se petreacă şi în spaţiul carpato-dunărean. Aici cuvântul a denumit atât divinitatea, cât şi pe şeful statului. Să funcţioneze această asimilare şi în cazul Splitului, atât de legat de personalitatea lui Diocleţian, originar din împrejurimile sale? Sveti Duje / San Domnio poate fi considerat oare în mod paradoxal drept un alter ego religios al împăratului, care a rămas în istorie drept marele persecutor al creştinilor? Oricum, atât geografic, cât şi în timp, Splitul - al cărui nume italienesc, Spalato, îi aminteşte însăşi originea - a constituit o etapă intermediară între Roma şi Constantinopol, acolo unde Constantin cel Mare avea să stabilească capitala Imperiului doar câţiva ani după moartea lui Diocleţian. Dacă mausoleul împăratului păgân a fost transformat în catedrală, chipul său pare a se fi preschimbat, prin ironia teribilă a istoriei, în cel al unui sfânt, cu nume, fireşte, latinesc. sau influenţă veneţiană şi nu numai, este astăzi o parte a Croaţiei. A căuta urmele romane din Dalmaţia

- pe urmele lui Charles Diehl şi a multor altor învăţaţi

- nu înseamnă în nici un fel a pune sub semnul întrebării apartenenţa acestei minunate regiuni la statul croat. Chiar dacă unii vorbesc insistent de Transilvania -eludând ţara căreia îi aparţine -, pentru a scoate în evidenţă unele tendinţe secesioniste, vorbind de coasta dalmată nu înseamnă a pune accent pe vreo dorinţă de autonomie regională. Cotidianul cel mai răspândit din această regiune - care în treacăt fie spus a avut chiar statutul unui regat, „regatul Dalmaţiei", cu capitala la Split - poartă, ce-i drept, chiar numele de „Dalmaţia liberă", dar populaţia este majoritar croată, iar firele care o leagă de provinciile din interior, Slavonia şi Croaţia propriu-zisă sunt vechi şi numeroase.

Elementul demografic romanic a dispărut în Dalmaţia, iar istro-românii, câţi or mai fi rămas în Peninsula Istria şi în vecinătatea ei, nu au vocaţia autonomiei. Şi totuşi romanitatea - cel mai adesea privită doar din perspectiva adeziunii croaţilor la biserica romano-catolică

- constituie un element de legătură al Croaţiei actuale atât cu propriul trecut, cât şi cu popoare din apropiere, nu în ultimul rând o parte strălucitoare din propria sa moştenire culturală.

In Hrvatska Biografski Leksikon (Lexiconul biografic croat), Zagreb, Jugoslavenski Leksikografski Zavod, 1983, vol. I (A - Bi), un articol documentat este consacrat italianului Bartolomeo Benincasa (1746 - 1816), autorul romanului Les Morlaques (Veneţia, 1788) şi al lucrării Costumi dei Morlacchi (Padova, 1798) (pp. 652

- 655).

2 David Hugh Farmer, Oxford Dicţionar al sfinţilor, traducere de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, Argumentul şi articolele consacrate sfinţilor români de prof.univ.dr. Remus Rus, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, p.527. Raguza nu este amintită, după cum nu figurează nici Sfântul Duje / Dujam, protectorul Splitului.

3 Numele său apare şi sub formele „Domnin" şi „Domnion".