Cetinje – centrul spiritual al vlahilor de odinioară

Sâmbătă, 02 Aug 2014




Vlahii, primii locuitori ai străvechiului oraş Cetinje, aşezat la poalele muntelui Lovćen, devenit capitala Zetei şi apoi a Muntenegrului

Toponimele de origine vlahă, păstrate până în zilele noastre, dovedesc că vlahii erau foarte numeroşi în ţinuturile de la poalele munţilor Lovćen

Primul lăcaş de rugăciuni din Cetinje a fost înălţat de vlahi

În cartea Urme ale vlahilor din Muntenegru, apărută la Editura ,,Emma Books" din Sebeş în anul 2012, acad. Božidar Šekularac din Podgorica susţine că „urme ale vlahilor” pot fi identificate pe întreg teritoriul Muntenegrului, începând de la muntele Orjen, apoi Zubac, Riđan, Nikšic, Bratonožić, Vasojević, Kuča, iar pe coasta adriatică muntenegreană în oraşele Kotor, Bar şi Ulcinj. De altfel, tradiţia triburilor este identificabilă şi astăzi în Muntenegru. În timpul numeroaselor imigrări ale populaţiei din Muntenegru din cauza numeroaselor războaie şi conflicte inerte, un oarecare rol au avut şi păstorii vlahi, care au fost slavizaţi în decursul secolelor XIV şi XV. Bineînţeles că încă se făcea distincţie între vlahi, respectiv morlacii de pe litoral şi cei slavi, care aveau origine vlahă. Ca exemple se iau triburile muntenegrene Paštrović şi Lješević, după care şi astăzi ţinuturi întregi poartă acest nume. În ţinuturile respective tot se mai păstrează legende despre vlahi, iar în oraşul Cetinje există date şi documente despre căpetenia vlahilor de aici, Radu Vlahul şi vlahii lui, care în anul 1450 şi-au construit o biserică ce se păstrează şi acum şi care poartă denumirea de Biserica Vlahă din Cetinje. Se spune că elementul vlah era în această regiune foarte puternic şi că a contribuit la consolidarea cătunelor muntenegrene.

De altfel, vlahii trăiau în cătune şi aveau căpetenia lor, care se numea cătunar, cneaz sau celnic. Numărul familiilor într-un cătun varia, dar nu peste 30 de gospodării. Cătunarii, respectiv vlahii de aci, erau fie păstori, care îşi păstoreau turmele de oi vara la munte, iar iarna în văile râurilor din apropiere care se vărsau în Marea Adriatică, fie ţărani care lucrau pe moşiile mănăstirilor. Toţi aveau obligaţia să plătească tribut şi să presteze unele servicii proprietarilor, fie să lucreze mai multe zile pe an pe moşiile acestora, fie să transporte sare de pe litoral sau lemne şi cărbune pe litoral, în fostele oraşe, respectiv cetăţi, de la Bar şi până la Dubrovnik.

Potrivit celor mai veridice studii scrise până acum despre vlahii din Muntenegru, cea mai sigură dovadă despre prezenţa lor aici este Carta cneazului muntenegrean Ivan Crnojević, păstrată din anul 1485 la Mănăstirea din Cetinje. În acest document se aminteşte Biserica Vlahă despre care, de altfel, circulăşi mai multe legende cu privire la înălţarea ei. Cercetătorul muntenegrean Ljubomir Kapisoda, în lucrarea sa Vlaška Crkva consemnează că„Biserica Vlahă este cea mai veche biserică cunoscutăîn Cetinjsko polje (Câmpia Cetinje) şi ea se aflăîn partea centrală a acestui oraş. A fost ridicată pe la jumătatea secolului al XV-lea, ca prima clădire în Lovćenski dolac (Valea Muntelui Lovćen) de odinioară, prin care curgea Cetina, râu care după dispariţia sa a lăsat numele său viitoarei localităţi Cetinje”. Etnograful sârb Jovan Erdeljanović aminteşte în studiile sale Biserica Vlahă, care „iniţial a fost construită din nuiele şi tencuită cu pământ muiat”. Despre ea circulă mai multe legende pe care el le-a cules de la familiile Ivanovićşi Ivanišević din Donji Kraj şi în care se spune că Biserica Vlahă a fost construită de fii lui Ivan Borojević, veniţi aici din Stari Vlah, de pe muntele Zlatibor. O altă legendă, tot din Donji Kraj, spune că Biserica Vlahă a fost înălţată de păstorii vlahi veniţi aici de pe Stari Vlah. Este vorba de neamurile Delje, care existăşi acum la Cetinje. În schimb, etnograful muntenegrean Andrija Jovićević, de altfel colaborator apropiat al lui Jovan Erdeljanović, noteazăîn studiile sale că„Vlahii au avut biserica lor în Câmpia Cetinje, care şi astăzi se numeşte Vlaška crkva (Biserica Vlahă) şi că aici, la Cetinje şi întreaga câmpie a Lovćen-ului, era sediul vlahilor. De aici, păstorii vlahi plecau cu turmele lor la păscut, pe muntele Lovćen şi în Župa, în apropiere de Rijeka Crnojević”. Jovičević mai scrie că„vlahii erau mulţi în această zonăşi că pe acele vremuri nu mai exista aici o altă localitate şi alte cătune decât ale vlahilor”.

De altfel, vlahii erau şi bine organizaţi, având în fruntea lor căpetenii foarte curajoase. Unul dintre aceştia, intrat în legendă, a fost Radule Vlah, respectiv Radu Vlahul, despre care Jovičević spune că „a fost un viteaz care vara trăia în Cetinje, iar iarna la Dubrovnik. Atuncă când domnitorul Zetei, Ivan Crnojević, voia să se mute în Cetinje, trebuia să-i alunge pe vlahii de aici şi să-l ucidă pe Radu Vlahul...L-a tocmit pe un cetăţean din Zeta, care, însoţit de 30 de muntenegreni din mai multe triburi, l-a pândit pe Radu, sub Bijeloški Sokol, şi l-a ucis... Vlahii rămaşi fără cneazul lor, s-au retras în munţi”.

După Erdeljanović, „Radule Vlah a trăit, împreună cu vlahii săi, în cătunele din Bjeloši”. Aceasta ne dovedesc şi numeroasele toponime (păstrate până în zilele noastre) care provin de la numele lui Radu, ca de exemplu: Radulova Glavica (Colina lui Radu), Radulov Brijeg (Dealul lui Radu), Radulova Jama (Peştera lui Radu ), Radulovi Dolovi (Văile luui Radu), dar şi alte toponime de origine vlahă: Lašar, Gropeza, Šura, Bucinela, Lavorinski brijeg...”.

Academicianul muntenegrean dr. Božidar Šekularac scrie în studiul său Orizonturi istorice din Duklja şi Muntenegru, „ că după venirea sa la Cetinje, Ivan Crnojević l-a respectat cu adevărat pe Radule Vlah... De altfel, Ivan Crnojević s-a căsătorit de două ori. Prima lui soţie s-a numit Gojislava şi a fost fiica lui Đurđe Arijanin Komnina, iar cea de-a doua s-a numit Mara şi a fost fiica lui Stefan Vukčić. Mara a născut trei băieţi şi o fetiţă pe numele Jekaterina, pe care a căsătorit-o cu Radule, voievod vlah”.

Iată, cât de apreciat era acest Radu Vlahul, la Curtea principelui muntenegrean Ivan Crnojević, care şi-a căsătorit unica fiică a sa cu cătunarul român- Radu fiind, cu adevărat, o personalitate de vază aici, astfel că Ivan Crnojević dorea să-l apropie de el, chiar şi prin înrudire de sânge. Din păcate, cum trecea timpul, tot mai mult au crescut interesele personale şi ale ambelor comunităţi bineînţeles, dar, totodată, şi conflictele dintre ei, conflicte care au culminat cu lichidarea cneazului vlah şi, în continuare, cu alungarea vlahilor din Câmpia Cetinje, unde aceştia erau în majoritate şi unde şi-au înălţat şi biserica.

Am vizitat în mai multe rânduri această biserică. Pentru întâia dată, în 15 aprilie 1979, la două zile după cutremurul catastrofal de pământ din Muntenegru, iar ultima dată pe 2 iulie 2014 - acum o lună. De fiecare dată eram însoţit de istorici şi oameni de cultură muntenegreni, care au cercetat şi au scris lucrări bine documentate despre acest monument valoros din istoria poporului muntenegrean, el fiind şi o mărturie importantă a existenţei şi vieţuirii vechilor vlahi în aceste ţinuturi. Toţi aceşti istorici constatăîn lucrările lor, că Biserica Vlahă era construită foarte modest, din „lemn şi pământ”, dar că ea a fost, pe parcursul anilor, renovatăîn mai multe rânduri, ba chiar înâlţată din nou pe vechiile temelii. „Pereţii” din nuiele au fost înlocuiţi cu pereţi din piatră, iar acoperişul din stuf, cu unul din ţiglă. Actuala bisericăşi-a primit forma şi mărimea pe care o are astăzi, în urmă cu exact 150 de ani, deci, în 1864.

„Înainte de Războiul din 1876, Biserica Vlahă era singura zidire din întreg ţinutul, înălţată pe o colină, departe de casele de la poalele acesteia, iar ulterior au fost construite în jurul ei, mai multe case...”.

De-a lungul istoriei, biserica a fost fiind un lăcaş sfânt foarte apreciat, chiar şi de domnitorii muntenegreni. Astfel, la 27 octombrie 1860, în această biserică s-a cununat Nikola I Petrović Njegoš cu Milena Vukotić, fiica voievodului muntenegrean Petar Vukotić.







Costa ROŞU




http://www.libertatea.rs/index.php/mozaic/reportaj/2837-cetinje-centrul-spiritual-al-vlahilor-de-odinioara