Vizita la oierii Vlahi din Munţii Tatra

11-16, August, 2014

Album foto: [link la galerie integrala]

Organizatori:
  • Groza Mircea, maestru în gastronomie tradițională și consilier local al orașulului Zalău
  • Ioan Bejenaru, muzeograf al Muzeului de Istorie din Zalău
  • Avram Fitiu, conferențiar la USAMV CJ

Câteva poze selectate ( mai multe aici  ):


Dacii, strămoşii danezilor

Un document important pentru noţiunea de Dacia cât şi pen­tru originea şi istoria descendenţilor ei, este Chronicle Roll sau Moseley Roll, o cronică istorică al cărei original s-a pierdut dar ale cărei cópii şi manuscrise după aceste documente, făcute în secolul XV, în timpul domniei lui Henry al VI-lea, se găsesc la: „Univeristary College”, din Londra, „Corpus Christi College” din Cambridge şi „Bibliotheque Nationale” din Paris.

Acest document este o genealogie a popoarelor germane, o legendă a acestora. Astfel Steph, Steldius ori Boerinus este primul locuitor şi iniţiator al popoarelor germane care are nouă descendenţi, cele nouă popoare germanice vechi, iniţiatoare: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethius, Wandalus, Iutus, Gothus, Cinrinicius.

Bihorul din Muntenegru, documentar istoric realizat de regizorul Tudor Chirilă


Regizorul cu origini orădene, Tudor Chirilă a realizat un documentar istoric de lung-metraj, carer va putea fi urmărit sâmbătă, 27 septembrie, pe TVR. Documentarul prezintă istoria unui alt Bihor, din Muntenegru şi faptul că în Evul Mediu a fost o ţară pe nume România, în Bosnia.

TVR a difuzat documentarul „Maurovlahica - Recviem pentru o etnie dispărută”

Erau numiţi valahi negri, morlachi sau Nigri Latini. Vorbim de o comunitate uitată, care, în sec. al XII-lea a creat un stat pe nume România... în Bosnia. Sâmbătă, 27 septembrie, realizatorul Tudor Chirilă v-a prezentat povestea acestui popor.


O îndreptare istorică: NIKOLA TESLA a fost român!



Il considera de-al lor şi sârbii, şi croaţii, şi americanii, şi românii. Căci cine nu s-ar mândri cu un geniu despre care se spune că a fost cel mai mare inventator al veacului 20? S-a născut acum 155 de ani, într-un sat, azi, croat, dar locuit secole de-a rândul de vlahi. Ascunsă îndărătul unui cimitir vlăhesc, la umbra unei superbe biserici ortodoxe, casa copilăriei lui Tesla îşi aşteptă demult adevărata poveste. V-o spunem noi (Formula AS, n.r). Am fost pe urmele ei si am aflat adevărul. Marele Tesla a fost român.


Urme româneşti în Polonia - Epopeea păstorilor vlahi






Instrumente stravechi: fluierul, cimpoiul şi cetera

"Moje kochanie! Moich ludzi! Dragii mei! Poporul meu!", a strigat primarul unuia dintre cele dintâi sate poloneze în care au pătruns turmele de oi venite în transhumanţă din Ro­mânia.

Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfă­cându-şi larg braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îm­bră­cate în costume tradiţionale stăteau nemişcate, ţi­nând coşuri pline cu bucate alese şi câteva sticle de şli­boviţă. Pentru un moment, liniştea văilor şi a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foşnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiştii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În faţa lor, doi ciobani, unul polonez şi altul român, le întâm­pinau cu aceeaşi emoţie. Se apropiau încet, urmaţi de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniţi în trans­humanţă din Ro­mânia, din satul Rotbav, de lân­gă Bra­şov. Într-o po­iană a Carpaţilor polonezi, dea­su­pra lumii şi în pus­tietatea muntelui, aceşti oameni s-au îmbrăţişat cu la­crimi în ochi, ca niş­te rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reu­nea: cea a vla­hilor. Un popor plecat cu oile din Car­paţi, aproape cu un mile­niu în urmă, ignorat de is­to­rici, deşi a co­lonizat şi a domi­nat timp de se­cole toate înălţimile Eu­­ropei, din Car­paţi în Alpi şi de la Marea Adriatică pâ­nă în munţii Pin­dului. Marea ex­pansiune vala­hă!
Pe ciobanul po­lonez îl cheamă Piotr Kohut. Îm­pre­­ună cu ciobanul ro­mân Cristian Su­ciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câţi­va ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanţei din Car­pa­ţii româneşti în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de ki­lo­metri pe drumuri de munte şi poteci stră­vechi. "Am vrut să spu­nem cu voce tare ceea ce cărţile de istorie se sfiesc să arate. Că un mare popor de păstori a pornit din Carpaţii ro­mâ­neşti în transhu­manţă şi a ajuns până în munţii Tatra. Chiar dacă au fost pe nedrept uitaţi, vlahii sunt cei care au îmblânzit munţii şi au schimbat cultura tuturor ţărilor prin care au trecut în această parte a Eu­ropei - Ucraina, Slova­cia, Polonia şi Cehia. A­ceastă călătorie nu vorbeşte doar despre istorie, ci şi despre identitatea noastră: cine am fost şi cine suntem", a spus emoţionat Piotr Kohut.

O carte rară



Cracovia. Probabil cel mai frumos oraş al Po­loniei, cu clădiri vechi, somptu­oase, cu aer imperial şi elevat. Piaţa centrală este înconjurată de imo­bile impunătoare, cu arcade uria­şe din piatră, cu stâlpi auriţi şi fron­toane sculptate. De jur-împrejur sunt tera­se largi, înţesate de turişti ce vorbesc toate limbile pământului. Stau rela­xaţi, bând câte o cafea, şi pri­vesc turnul istoric din cen­trul aces­tei pieţe imense. Câteva străzi mai jos, as­cun­să sub platani enormi, este Universi­ta­tea Ja­giellone. O clă­dire veche, cu ziduri masive din pia­tră, cu uşi mari şi grele. Aici a fost cândva profesor Stanislav Lukasik, unul dintre istoricii de primă mână ai Poloniei. Aici am venit şi eu, în speranţa că voi găsi o carte veche, pe care o căutasem, fără izbân­dă, la zeci de anticari: "Roumanie et Po­logne", o carte scrisă de profe­sorul Lukasik, direct în franceză, poate pen­tru că a con­siderat-o foarte im­portantă. "Es­te, în­tr-ade­văr, o carte rară", mi-a spus doamna de la arhiva univer­si­tă­ţii. "O avem şi este în fondul spe­cial, nu în cel cu­rent. Dacă faceţi o cerere şi oferiţi o garanţie, puteţi avea acces la ea". Am scotocit prin rucsac du­pă o "garanţie", şi cum cel mai important lucru pe care îl aveam era paşa­­­portul românesc, i l-am oferit. După o jumă­tate de oră, ţineam în mâini celebra carte. În­tre co­pertele ver­zui erau 400 de pagini în­găl­benite de timp, pagini de istorie comună în­tre Polonia şi Ro­mânia. O carte im­­por­­tantă, nu doar prin infor­ma­ţiile esenţiale adunate, de la primele do­cu­men­te şi până la re­laţiile politice şi literare, dar mai ales pentru că a fost scrisă cu impar­ţia­litate, în perioada inter­belică, atunci când nicio propagandă nu deturna munca istoricilor.
Citind cartea profe­so­rului Lukasik, am în­ţe­les că povestea păsto­ri­lor români înce­pe cu mult timp în urmă, pe la 1317, când sunt amintiţi pen­tru prima oară, într-un act al regelui Carol Ro­bert de Anjou, ce le dă­dea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecaţi din Tran­silvania, Bu­co­vina şi Maramureş, ciobanii vlahi tre­ceau prin Ucrai­na şi, mergând pe ambii ver­sanţi ai munţilor Car­paţi, ajungeau până în Slovacia, Polonia şi Cehia. Se răspân­deau către nord şi nord-est, se înde­păr­tau de Carpaţi, dincolo de Lublin şi, mergând peste pădurea San­do­mierz, îşi vedeau de drum, mai de­parte de Vis­tula. Cu toată averea lor pusă pe câţiva măgari, aceste mici gru­puri au trecut neobservate pe potecile necu­noscute ale munţilor şi s-au aşezat unde au găsit loc prielnic. Aşa se face că în zonele montane din regiu­nea numită Mica Polonie sunt ates­tate peste 700 de sate înte­meia­te de vlahi! Numai pe ma­lurile râului San existau 230 de colo­nii, aflate în proprietatea lui "Ştefan, fiul voevodului Sas". Vlahii se insta­laseră în special în zona Podhale, la poa­lele mun­­ţilor Tatra, culmile mon­­tane de lângă oraşul Zywiec fiind doar baza de pornire şi răs­pândire mai de­par­te, în toată Silezia. În Pod­hale, ei s-au sta­bilit ca peste tot: fie pe baza legii lor strămoşeşti, de care nu s-au des­părţit ni­ciodată, ius valachicum, care specifică anumite privile­gii şi libertăţi, fie se aşezau, pur şi simplu, unde vedeau cu ochii, îm­preună cu oile lor. Aşa se pare că a luat fiinţă chiar şi


Muzeograful Michal Kawulok
celebra staţiune montană Zakopane, care iniţial se numea Nowo Osada. Satele lor de atunci semănau foarte mult cu cele lăsate acasă: case din bârne de lemn, răsfirate pe coastele mun­­telui, de cele mai multe ori în lo­curi greu accesibile, sălaşe pentru vite şi stâne de oi. Cu timpul, vla­hii şi-au câştigat respectul local­nicilor din vale, nu doar pentru că i-au învăţat pe aceştia tot ce în­seamnă agricultura de munte, dar şi pentru că erau liberi şi indepen­denţi. Câş­tigau bine de pe urma turmelor, dar şi de pe urma meş­teşugurilor în care erau neîntrecuţi - făcutul brânzei, ţesutul lânii şi-al cânepii, cioplitoria în lemn. Cu timpul, satele vlăheşti, tot mai numeroase şi tot mai mari, au început să se organizeze în craine, trăind tot după legea valahă, fiind obligate să plătească doar dări în produse, să ţină mori pe cursul apelor din munţi, iar conducătorii lor, numiţi crainici sau cneji, să participe ca ostaşi la apă­rarea teritoriului. Dar bunăsta­rea vlahilor a început să bată la ochi şi să stârnească invidie. Puterea lor cres­cuse atât de mult, încât, în 1624, Dieta va limita, prin lege, nomadismul montan, tăind fără milă din libertăţile dreptului valah, încercând să transforme satele de ţărani în sate de sclavi. Nesupuşi, vlahii s-au răsculat, mai ales în regiunea Podhale. Dar chiar dacă vlahilor le-au fost retezate libertatea şi pute­rea de altădată, neamul lor a rezistat şi a rămas neatins până astăzi. Do­vadă sunt satele lor, răspândite încă prin munţi, ca­sele din lemn, cu cerdac, staulele cu oi şi bucuria neţăr­murită a liber­tăţii care le străluceşte-n pri­viri.

Pelerin la izvoare





Vlahi la 1880, în Wisla
Drumul ce te duce la satul Istebna este plin de mis­ter, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învăţat în cărţile de istorie. Treci prin localităţi cu nume precum Buco­vina, Cucov, Cetine, Prizslop, Mă­gura sau Brindziske. Ur­mele ro­mâneşti sunt clare şi la tot pasul, aproape că nu îţi vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva ale păstorilor vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai şerpuit şi tot mai îngust, în satul Istebna, în munţii Beskizi, la ca­pă­tul Carpa­ţilor polonezi. Este cel mai înalt sat din Polonia, aflat la peste o mie de metri altitudine, unul din­tre cele mai vechi sate vlă­heşti ates­tate documentar. Casele sunt în bună măsură ca odini­oară, risi­pite pe vârfuri, pierdute prin valu­rile verzi şi nesfârşite ale munţilor. Multe sunt încă din lemn, dar modernizate, pentru că, între timp, Istebna a devenit o atracţie turis­tică, un sat celebru prin tradiţiile pastorale păstrate. Într-o astfel de casă vlăhească, din lemn, lo­cuieş­te şi Piotr Kohut, ciobanul polo­nez ce tocmai s-a întors cu oile din transhumanţă. Ală­turi de soţia sa, Ma­ria, şi cei trei copii, duce un trai cât mai aproape de cel al vlahilor. Poţi să îţi dai seama de asta încă de la intra­rea în casă. La parter miroase a oaie şi a brânză şi gă­seşti să cumperi cam tot ce ţi-ai dori să iei dintr-o gos­podărie cu tradiţie pastorală. De la celebra bryndza, până la ţesături din lână şi mici obiecte meşteşugite din lemn. Mă strecor printre muşteriii ve­niţi să cumpere din produsele celebre în toată regiunea, până în camera unde Piotr mă aşteaptă pentru interviu. E mai tânăr decât credeam. Are faţa arsă de soare, şi poate călătoria din care tocmai a sosit i-a pus în priviri o lumină stra­nie, blajină şi totuşi dură. E îmbrăcat cu o cămaşă albă, de in, tradiţională, şi poartă un chimir lat, din piele, aşa cum au toţi ciobanii de pe la noi. De cum a început să-mi vorbească, mi-am dat seama că întâlni­rea cu el avea să fie cheia de boltă a tuturor călă­toriilor "Formulei AS" în căutarea urmelor ro­mâneşti. "Eu sunt vlah. Mulţi dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu ştim exact când am venit aici, dar strămoşii noştri au sosit din Carpaţii Româneşti. Au fost păs­tori, ca şi mine, au umblat munţii ăş­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. În primul rând, pen­tru ei am pornit anul acesta cu oile în trans­­humanţă, din Ro­­mânia până aici. Tre­buia să văd unde e începutul tradiţiei noastre şi de ce semănăm atât de mult la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­măşile noas­tre".
Transhumanţa a trei sute de oi din România în Beskizii polonezi nu a fost o misiune uşoară pentru Piotr Kohut. A însemnat câţiva ani de tatonări şi dis­cuţii cu autorităţile a cinci ţări şi strângerea banilor necesari unei astfel de călătorii în zilele noastre. Efortul a meritat însă. Pentru el, călătoria a fost o revelaţie. A înţeles pe viu că rădăcina vlahilor este în Transilvania. Că multe din lucrurile ce definesc identitatea vlahilor polonezi, sau


Tulnicul
a goralilor, cum mai sunt numiţi, provin din viaţa şi cultura păstorilor români. A descoperit cu uimire că şi în România se spune baci, brânză, jintiţă, colibă sau sălaş. Că cetina e tot cetină, matraguna e mătrăgună şi afina e afină. Cum să nu rămâi uimit când auzi la tilişcă şi fluier cântece pe care le ştii de acasă, din bătrâni, şi când vezi aceiaşi sori sculptaţi pe aceleaşi porţi şi pe aceleaşi case? Bucuria lui Piotr de a-şi fi găsit rădăcinile neamului era şi a mea. Vlahii sunt vii şi încă mai există! Păstori din vechiul neam al păstorilor încă pot fi întâl­niţi în munţii Poloniei! Nu a fost nebunie, când reporte­rii "Formulei AS" i-au contrazis pe istoricii din Serbia, Croaţia, Italia sau Elveţia, care încercau să ne convingă că asemănările dintre urmele pastorale existente în Ro­mânia şi cele găsite la ei sunt simple coincidenţe. Din păcate, acolo nu mai existau păstori să îi contrazică şi, din fericire, transhumanţa oilor din România în Polonia este un argument concret şi tocmai de aceea un gest istoric.
"A fost ca un pelerinaj pe urmele strămoşilor mei. Nu am câştigat nimic financiar, dimpotrivă, multe lu­cruri le-am plătit din economiile personale. Dar a fost un vis extraordinar pe care l-am atins. Soţia şi întreaga familie m-au susţinut. Poate şi pentru că acesta nu este un spectacol sau un eveniment cultural, este chiar viaţa noastră, aşa trăim noi, cu oile, cu muntele, cu cântecele şi obiceiurile vechi. Trebuia să ştim mai bine cine sun­tem şi de unde venim, ca să ştim încotro să mergem. Am descoperit că păstoritul e mult mai puternic în România decât în Polonia... E şi tradiţia, e şi faptul că aveţi mai mulţi munţi. Anul viitor, vom merge iar în transhu­manţă, şi sper ca legăturile să devină mai strânse între noi".

Memoria munţilor






Reporterul şi Piotr Kohut



Piotr Kohut şi turma lui
Michal Kawulok, muzeograful din Wisla, încerca din răsputeri să îmi explice în engleză ce e aceea o "ceapsă". L-am rugat să mergem în sala unde două ma­nechine erau îmbrăcate în costume tradiţionale şi, odată ajunşi în faţa lor, am început eu să îi spun numele dife­ritelor piese. Ceapsa se poartă şi la noi, în zonele mon­tane ale Hunedoarei, la femeile din ţinutul Pădu­renilor. Apoi am continuat: fotă, chieptar, colţuni, bundă... Mă privea surprins şi amuzat. Misterul a fost dezlegat când i-am spus că sunt din România: "A, veniţi de acolo de unde au pornit strămoşii noştri vlahi! Noi ştim că ră­dăcinile noastre sunt acolo, dar e uimitor să vezi cât de apropiaţi suntem. Am fost mirat că ştiţi aceste denumiri, pentru că şi în Polonia, puţini sunt cei ce le mai înţeleg. Sunt cuvinte vechi, păs­trate mai ales de cei ce tră­iesc la munte. Pe măsu­ră ce bă­trâ­nii se duc şi sa­tele se modernizează, mul­te din­tre obiceiurile şi cu­vin­tele vechi se pierd şi ele".
Muzeul Munţilor Bes­kizi este un loc foarte spe­cial. Este făcut într-o clă­dire istorică, în care altă­dată îşi dădeau întâl­nire vla­hii. Bucăţi din trecutul vlahilor de odinioară sunt aici conservate şi etiche­tate, puse la păstrare cu gri­jă, pentru a înţelege cum trăiau primii păstori ai aces­tor munţi. Aici am des­coperit nu doar fotografii excepţionale cu vechii vlahi, dar şi frânturi din viaţa lor, semă­nând izbitor cu ceea ce încă mai putem găsi şi astăzi la ciobanii din munţii Româ­niei. Aceleaşi instrumente de făcut brân­za sau de ţesut, aceleaşi mici obiecte din gospo­dă­rie, acelaşi fel de a-şi rân­dui viaţa. M-am bucurat alături de Michal că îi pot înţelege mai bine pe înain­taşii mei, atât de departe de casă, şi el s-a bucurat că poate înţelege România, deşi nu a fost niciodată acolo. În acel mic muzeu din Wisla, orăşel care cu câteva sute de ani în urmă fusese în grija unui voie­vod român, am descoperit şi straga (strunga), vasele în care se ţineau urda, zin­tiţa sau mierin­da, gielata în care se mulgea laptele, traista, măciuga şi fuiera păstorului, putira şi ber­benica (berbinţa).
Deşi e muzeograf, Mi­chal Kawulok a terminat, de fapt, Arte Plastice. S-a anga­jat aici doar pentru că este îndrăgostit de frumu­seţea artei populare. Îi arăt foto­grafii din România şi le priveşte fascinat: "Din­colo de asemănările evi­dente, nu ai cum să nu vezi că e o legătură clară între ţesăturile vlahilor de aici şi casele din Maramureş, între cântecele româneşti şi sorii sculptaţi de vlahii polonezi sau între un dans vechi din munţii Beskizi şi icoa­nele pictate transil­vane. Acelaşi spirit este în toate, aceeaşi înţelegere a univer­sului. Acest popor de păstori mai are taine de dezlegat. Încă mai putem în­văţa multe de la ei, pentru că muntele le-a încredinţat multe secrete".

Acelaşi cer peste Carpaţi şi Tatra

Era aproape noapte când m-am întors la micul meu hotel din Wisla. În centru, câţiva turişti mai întârziau pe câte o te­rasă, luminile caselor se vedeau strălucind găl­bui ici şi colo, pe versanţii muntelui. Forfota moale, de sfârşit de zi, nu ajungea deloc până la balconul cămă­ruţei mele. De acolo vedeam doar muntele întunecat, ridicându-se ca nişte ziduri uriaşe, zdren­ţuite,


Viaţa vlahilor din Polonia e la fel ca la noi
împreju­rul acestui orăşel. Dincolo de piscuri, în aerul tare, se vedeau clar stelele, strălucind curat, de un argintiu limpede. Aceleaşi stele care au stat deasupra nea­mului vlahilor secole de-a rân­dul. Acelaşi cer pe care îl pri­veşti oriunde te-ai afla de-a lungul Car­paţilor e la fel şi aici, în Tatra. Şi, deodată, ca într-un vis, de undeva din văile de jos au început să se audă tulnice. Vechi in­strumente pe care vlahii încă le mai folosesc aici, cu anumite ocazii. Răsunau duios şi tân­guitor. Vibraţia acelor sunete prelungi răscolea munţii şi noaptea. Cine să cânte la tulnic la acea oră? Şi de ce? Nu ştiu. Ştiu doar că cerul a coborât mai aproape şi am simţit că sunt acasă, printre ai mei. "Moje kochanie! Moich ludzi!".

Dacia se întindea până la Marea Baltică...
"Expansiunea sciţilor i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula infe­ri­oară, până la linia Pripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiţie, au fost confirmate mai târziu de scri­itori antici. În secolul I î.H. Agrippa fixa fron­tierele Daciei între Dunăre şi Marea Baltică, între Vistula şi ste­pa sarmată."
STANISLAV LUKASIK

http://www.formula-as.ro/2013/1090/societate-37/urme-romanesti-in-polonia-epopeea-pastorilor-vlahi-16980

Prințul Charles se laudă cu ascendenții săi valahi!



Printul Charles: Am radacini in Transilvania !
“Genealogia mea arata ca ma trag din Vlad Tepes”, i-a spus recent Printul Charles unui jurnalist englez, care venise pana in Transilvania, pentru a se convinge de pasiunea mostenitorului coroanei britanice pentru aceste locuri minunate. “Asa ca am ceva radacini pe aici”, a adaugat printul, plimbandu-si oaspetele in decorul de vis al gradinii sale. Nonconformistul jurnalist si-a varat mainile in buzunarele blugilor si a zambit. “Printul Charles se trage din sangerosul Dracula! Ce bine va suna asta in film, ce vor mai vui tabloidele britanice inainte de lansare! Ce reclama fantastica!”, si-o fi spus.



Nu s-a inselat. Ziarele au vuit, si in Romania, si in Marea Britanie. S-au tesut scenarii stiintifico-fantastice, unii de la noi l-au pus deja pe tronul Romaniei, apoi englezii l-au dat jos cat ai clipi, cu un sarcasm tipic, care nu mai mira pe nimeni. Multi au scris, putini au crezut. Majoritatea au luat vorbele Printului ca pe o gluma sau, cel mult, ca pe un gest de curtoazie la adresa Romaniei, ca pe o incercare cam stangace de promovare a Transilvaniei, prin intermediul celui mai comercial “produs” al sau,
mitul lui Dracula.



Leo van de Pas : Vlad Tepes e in mod cert un unchi stravechi al lui Charles
O anchetă genealogică realizată de Formula AS arată însă că n-a fost vorba de un truc de marketing de promovare a Transilvaniei sau o afirmaţie hazardată, ci purul adevăr: prinţul Charles al Marii Britanii se trage din Vlad Ţepeş, supranumit Dracula. Jurnaliştii revistei autohtone au apelat la ajutorul lui Leo van de Pas, coordonatorul uneia dintre cele mai importante baze de date de genealogie din lume, colecţionar al unei vaste biblioteci de profil şi proprietar al site-ului de internet http://www.genealogics.org/
Intr-un arbore genealogic atat de stufos precum cel al familiei regale britanice, a zecea generatie de dinaintea Reginei Mary, bunica Reginei Elisabeta a II-a, e neverosimil de scurta, doar o “crenguta”. O bizarerie trecuta cu vederea. Caci nici unul dintre istoriografii maghiari care incercau sa demonstreze originea ardeleana a mostenitorilor coroanei britanice nu avea interesul sa arate ca acea “crenguta” ducea, intregita, tocmai la familia munteana a Draculestilor, la Vlad Tepes, la fratele sau Vlad al III-lea Calugarul, la tatal sau, Vlad Dracul, la Mircea cel Batran, pana hat, departe, pe la 1300, la Basarab Voievod! Printul Charles nu glumise. Chiar se trage din familia lui Vlad Tepes! Documentele o confirma!
“In ziua de azi, lumea foloseste cu prea multa lejeritate termeni ca “stramos” si “urmas”. In sens strict genealogic, stramosul Printului Charles nu e Vlad Tepes, ci fratele sau, Vlad Calugarul. Insa, da, Vlad Tepes e in mod cert un unchi stravechi al lui Charles”, a explicat Leo van de Pas.
Acesta a trimis si genealogia clara, cu descendenta Reginei Elisabeta a II-a si a Printului Charles din Vlad Dracul, prin fiul sau, Vlad al III-lea Calugarul, fratele vitreg, de tata, al lui Vlad Tepes. De la mijlocul secolului al XV-lea si pana la inceputul secolului al XVII-lea, vreme de cinci generatii, stramosii contesei Claudine Rhedey din Transilvania si, deci, si ai Printului Charles, au fost nobili munteni, voievozi si inalti dregatori din neamul Basarabilor.


Descendenta Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare
Arborele genealogic oferit de Leo van de Pas e confirmat si de o importanta lucrare aparuta in Anglia in 1982, la scurt timp dupa nasterea Printului William, fiul lui Charles si al Dianei, urmatorul la coroana britanica pe linie succesorala, dupa Printul de Wales. “Alteta Sa: stramosii tanarului print” ( “Royal Highness: Ancestry of the Royal Child”, in original), se cheama cartea semnata de Sir Iain Moncreiffe of that Ilk, un nume de referinta in domeniile genealogiei si heraldicii. Sir Iain a scris, practic, o carte-cadou la nasterea Printului William. ..Paginile 100-102 din cartea sa stau marturie. Ba mai mult: prin intermediul doamnei Chiajna, sotia lui Mircea Ciobanu Basarab, descendenta Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare si inaintasii sai, pana la Bogdan I Voievod.

http://1.bp.blogspot.com/-uNaYJo


http://ioncoja.ro/amestecate/printul-charles-se-lauda-cu-ascendentii-sai-valahi/

Marea transhumanţă. Un cioban român, unul polonez şi prietenii lor din Braşov au arătat Europei cum a intrat România în Schengen, acum o mie de ani



La început a fost cuvântul; ştirea, cum s-ar spune. Aflu surprins că un cioban din Rotbav, Feldioara, plecat în transhumanţă, a ajuns până în Polonia cu 300 de oi şi un miel, după 100 de zile de mers şi 1350 de kilometri parcurşi. „Aşa, pur şi simplu? - întreb neîncrezător. Poate n-o fi avut, omul, GPS şi a rătăcit drumul!”, zic, convins că totu-i doar o glumă cu potenţial.

Dincolo de culoare, însă, povestea avea ceva-ul ei, care m-a făcut curios. Şi aflu, în scurt timp, că nici vorbă să fie vreo glumă, ci redescoperirea istoriei fabuloase a unui neam care, trăitor la mii de kilometri de obârşii, se ţine şi azi de strămoşi şi de tradiţii: vlahii din inima Europei.

Rotbav, în Ţara Bârsei

Rotbavul este un sat, la nord de Braşov, între Reconstrucţia şi Măieruş, pe drumul spre Sighişoara. Aparţine comunei Feldioara, în Ţara Bârsei, căreia i se mai spune şi ,,Mica Transilvanie”.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Iar ţara asta e o poveste frumos rânduită despre oameni şi sufletele lor; un „pas” spiritual între Orient şi Occident, locul în care s-au petrecut drumurile, s-au înnodat istoriile şi s-au adunat vieţile românilor cu ale germanilor, cu ale ungurilor...



Marea transhumanţă

Cu vreo sută de ani mai devreme, pe la începutul sec. XII – potrivit altor surse, încă înainte de sfârşitul mileniului I d.Hr. –, păstori din Carpaţii româneşti, inclusiv din Ţara Bârsei, ar fi plecat în marea, şi fără întoarcere, transhumanţă. Un drum anevoios, de mii de kilometri, peste vârfuri semeţe de munte, pe versanţi abrubţi ori mai molcomi, prin strungi şi şei, prin păduri neumblate, născătoare de fantasme şi spaime străvehi, prin văioage pururea înzepezite, peste întinderi nesfârşite.

S-au mai oprit; au aşteptat timpul să se adune şi să le crească pruncii – tot înalţi, tot drepţi, tot cu dor de ducă. Şi pruncii s-au făcut oameni în puterea cuvântului, şi-au luat oile, câinele şi baltagul, şi-au îmbrăţişat părinţii şi moşii, şi iar au plecat, la valea timpului.

Aşa au trecut anii, cu sutele. Unii spun că două, alţii că trei sute de ani au curs cântecele lor din munte peste satele şesurilor întâlnite în drum, ca un semn trimis de la Dumnezeu, oamenilor. Prima sută, ori două, s-au scurs până au ajuns în Polonia, cu mult înaintea anului 1300. Apoi, alte zeci până ce, pe la 1297, documentele vremii îi atestă în Moravia – azi Cehia -, apoi în Slovacia.

Au dus cu ei, acolo, pe altarul munţilor din inima Europei, cultura, dârzenia, bunătatea aspră şi demnitatea lor; ca o ofrandă înălţată zeului-munte, care i-a omenit şi i-a trăit, mai bine de un mileniu, în transhumanţa lor nesfârşită.

Urme în munţi

În curgearea anilor, păstorii români din Carpaţi, vlahii, aşa cum au fost cunoscuţi şi respectaţi de-a lungul unui mileniu coleric de toate popoarele pe care le-au întâlnit, au înaintat, pas cu pas, până la întretăierea drumurilor, potecilor din munte, a graniţelor Poloniei cu ale Cehiei şi Slovaciei. S-au aşezat în Carpaţii Moraviei Slovace, în Beskizii Centrali şi de Est, în Tatra, pe graniţa polono-slovacă. Au întemeiat sute de sate în Mica Polonie, în zona Podhale-Măgura şi Zakopane, urcând în munte până la Zywiec, până la Istebna, satul vlahilor, cel mai de sus, de sub cer, şi poate cel mai vechi prins în documente.

În Moravia, au făcut ca zona în care s-au aşezat să se numească Micul Balcani sau Vallachia Moravă. Valasske Mezirici, Roznov pod Radhostem, Vsetin, Halenkov, Novy Hrozenkov, Karolinka, sunt oraşe şi aşezări care au păstrat amprenta existenţei vlahilor în curgerea sutelor de ani. Dovezi ale culturii şi tradiţiilor lor, aduse de acasă, din Carpaţii româneşti, există aici oriunde te uiţi. În munte, pe dealuri, în muzeele oraşelor, în casele de lemn, în acareturile orânduite cu ştiinţă.

Şi, ce este extrem de important, în socialul actual, în peisajul cotidian, în existenţa neîntreruptă a gospodăriilor din aşezările acestui „tărâm vlah” născut la întâlnirea a trei ţări central-europene.

Vlahii există, trăiesc, dăinuie prin cultură şi caracter, vorbesc un dialect aparte şi recunosc, mândri, că sunt ceea ce sunt: „Vlahi, veniţi aici de o mie de ani; neam de de păstori plecaţi din Carpaţii României”.



Înapoi, la Rotbav

Cum spuneam, când pleci din Braşov spre Sighişoara, mergi vreo 20 de kilometri şi ajungi în Rotbav. Treci de biserica fortificată, opreşti şi intri în primul magazin sătesc pe care îl întâlneşti. Miroase a pâine caldă, a coajă de pepene roşu, zemos, şi a ceva dulce şi nedefinit, ca o acadea din copilărie.

Lume puţină. „Ce-aţi dori?!”, mă întreabă o fată tânără, zâmbitoare şi pufoasă. „Să-l găsesc pe Cristi Suciu” zic. Zâmbeşte înţelegător, semn că-s al paişpelea întrebător pe temă, numai azi, şi-mi arată cu o mişcare scurtă a capului un bărbat care tocmai iase din magazin. „Dumnealui ştie sigur!”. Mă grăbesc după „dumnealui”, îl prind în stradă, şi-l abordez cu întrebarea. Omul îmi explică, mutându-şi sacoşa plină dintr-o mână în cealaltă, ca să-mi spună cum o iau la dreapta, cu mâna dreaptă, la stânga, cu stânga şi pe urmă, după colţ, rotindu-se de la mijloc, într-o parte, cu tot cu sacoşă. „Dacă nu, mai întrebaţi!” zice. Rămâne stabilit. O iau la stânga, o iau la dreapta, o iau, în spatele bisericii, după colţ şi, când să mai întreb, mai ia un om de unde nu-i.

Pe stradă, trăieşti ca-ntr-un culoar de labirint – garduri înalte, oprite în carnea zidului gros, de casă veche, inexpugnabilă, ferestre oarecum strâmte şi bine apărate pe dinăuntru de perdele dese, grele, albe. În jur, nici ţipenie. Doar câinii latră simţindu-mă străin şi încurcat. Îmi amintesc că, „dumnealui”, mi-a povestit de „un puţ american de apă”, înfipt în trotuar. „Şi, pe urmă, vine casa lui”.

Într-un târziu găsesc pompa, găsesc casa, iar în uşa casei, un copilaş puţin mai înalt decât perechea de cizme de cauciuc, rezemate de tocul uşii. Văd toate astea prin „fanta de lumină”, rămasă între gard şi stâlpul porţii, ridicat pe vârfuri. „Tata e acasă?!”, îndes cuvintele prin „fantă”. „Nu – zice copilul. E plecat”, şi trage uşa după el.

Mă întorc în „principală” şi opresc primul om pe care-l întâlnesc. Bărbatul, la 70 plus, frânează scurt, cu picioarele pe asfalt. Îl ajut să urce pe trotuar şi îl întreb de Cristi Suciu. I se luminează faţa. „Păi, eu îs unchi-su. M-aţi cunoscut?!”. Îi spun, echivoc, că a fost o întâmplare fericită, încercând să nu-l dezamăgesc. Reazemă bicla, de-o seamă cu el, de zidul gros de curte boieresacă din spatele meu şi intră-n bătătură. „Asta-i gospodăria lu’ şefă-su”, zice, şi dispare după colţul unei vile largi, înveselite de flori tinere, aninate la ferestre.



Proiectul „Transhumanţa 2013”

Întâi l-am cunoscut pe „şefă-su” Silviu, un blond potrivit de statură, bine legat şi cu un soi de forţă liniştită, aşezată în el. E medic veterinar, zootehnist deja, de câte ştie, şi pare să nu se sperie de muncă. E unul dintre fraţii Căţean, familie la a treia generaţie de crescători de animale, „după bunicul nost, care a venit aici, în transhumanţă, de la Bran”, îmi spune el.

Apoi, l-am cunoscut pe Cristi Suciu, eroul povestirii, baciul cu 300 de oi, plecat în lume, din Rotbav. E înalt, subţire, umblă cu pas apăsat. Are clop, chimir şi o vestă de lână peste cămaşa groasă, cadrilată. Coboară dintr-un Mitsubishi-camionetă şi ne strângem mâinile. Din „remorcă”, mă privesc cu o curiozitate difuză vreo trei berbeci şi câteva oi.

Al treilea a fost George, fratele mai mare al lui Silviu. Tot blond, cu trăsături mai domoale, mai subţire la trup şi mai iute la vorbă. „El a fost directorul de proiect” îmi spune doctorul.

Aflu, deci, că transhumanţa lui Cristi n-a fost un challenge, un tur de forţă, născut aşa, din amorul artei, şi nici vreo rătăcire peste munţi. A fost un proiect, o acţiune organizată, pusă la punct cum se cuvine.

Mai aflu că Suciu, „master baci”, uns astfel de George, e angajatul fraţilor Căţean. „Eu lucrez aici, la oamenii ăştia. Suntem şi prieteni, dar, prima, sunt angajat”. La cei 38 de ani ai săi, e cel mai „bătrân” din echipă. George are 35; Silviu, 28.





Omul cu ideea

Îl întreb pe Cristi dacă el a fost omul cu ideea. „Nu. Eu am fost omul cu drumul” spune râzând, şi priveşte către Silviu. „Nici a mea n-a fost, ci a unui baci polonez, Piotr Kohut, prietenul nostru de azi, pe care l-am cunoscut la Torino, la un târg de produse tradiţionale – „Terra Madre” -, organizat de mişcarea Slow Food. Noi reprezentam România, la brânză, iar el Polonia”, spune Silviu.

Peste zi, băieţii s-au împrietenit, iar seara, la o degustare de vin, li s-au dezlegat limbile. „Am degustat ce-am degustat şi, pe urmă, Piotr zice: ştii, eu sunt vlah, iar originea noastră e în transhumanţa ciobanilor români. Ei au trecut Carpaţii şi au întemeiat oraşe şi sate în Tatra – în Polonia, Cehia şi Slovacia. Pe urmă, mi-a zis că vrea să refacă transhumanţa, aşa cum a fost ea, din sudul Transilvaniei până în Polonia şi Cehia. Avea ceva de dovedit. Iar eu, prins de idee, i-am spus că pe teritoriul României nu va fi nicio problemă; numai el să se hotărască. I-au sclipit ochii. Mi-a zis că-i hotărât şi că, de ce va fi dincolo, se va ocupa chiar el”.

Decizia

Asta a fost în octombrie, 2010. În martie, anul următor, „Piotrec”- polonezul a venit în România. Cu soţia, cu un viceguvernator din regiunea lor, din Silezia, şi cu un istoric.

„Au stat trei zile. Atunci ne-am hotărât cu totul. A rămas ca el să finanţeze proiectul din fonduri private poloneze. Noi aveam să aducem 300 de oi. Şase baci – doi români, doi polonezi şi doi ucraineni – urmau să plece cu turma, în transhumanţă. Ne-am declarat încântaţi şi ne-am concentrat, fiecare, pe treaba lui” povesteşte George.

„El avea de mult timp ideea asta în cap, dar n-avea partener. Au vrut să arate în ce fel au ajuns moşii lor în inima Europei. Iar noi ne-am ţinut după ei; din inerţie, din respect. Apoi, au arătat lumii că între noi nu există graniţe şi că, dacă dorim, putem dovedi exsitenţa acestei comunităţi milenare din Carpaţi” adaugă Silviu.



Oana Matei // Mediafax Foto

Cu puterea minţii şi voia lui Dumnezeu

Aşa că s-au stabilit datele proiectului: plecarea în transhumanţă pe 11 mai, 2013, în zorii zilei; sosirea, pe 15 septembrie, în satul lui Piotr, Istebna. Urmau să fie parcurşi 1350 de kilometri într-o sută de zile

Dar, în primăvară, Cristi Suciu pare urmărit de ghinion. „La începutul anului, am fost nevoit să mă operez de menisc. În martie, am făcut o criză de bilă şi iar am ajuns la cuţit. Am stat potolit - într-o lună, eram aproape vindecat. Nu mă gândeam decât la plecare; îmi imaginam totul, în detaliu, nu puteau exista piedici. Şi totuşi... M-am împiedicat într-o scară şi am căzut din pod. M-am lovit chiar la genunchiul operat. Mai rămăsese o lună, iar eu eram olog. Plângeam de ciudă. Şi atunci, mi-am spus că nimic nu mă poate ţine acasă. M-a ajutat Dumnezeu şi, până la plecare, m-am vindecat de toate. Pe 11 mai eram întreg şi pregătit” povesteşte Cristi.



Acţiune, motor!

„Pe 11, ziua, am plecat de aici, de la noi, cu oile. Seara am ajuns la Măieruş. Când să ne liniştim, să înnoptăm şi noi, ca oamenii, ne pomenim cu proprietarul păşunii pe care eram. Să plecăm imediat, că el n-a ştiut că rămânem şi că a fost de acord doar să-i trecem prin „bătătură”. Am plecat, ce era să facem, să începem drumul cu scandal?!” îşi aminteşte Cristi Suciu, nu fără umor, de primul şi ultimul incident din parcurs.

A doua zi, s-au trezit cu noaptea-n cap, au spus „Doamne-ajută”, au numărat oile – 300, de toate - şi au plecat la drum. „Din şase ciobani, câţi trebuia să fim, am plecat trei; doi români – eu, cu Vasile Hordilă, un baci de la noi, care ne-a însoţit până la graniţa cu Cehia -, şi Piotr. Ucrainenii n-au mai venit. Au preferat să-şi ia viză de Schengen, să poată merge în trei ţări” spune Cristi.

Din Măieruş, au urcat Valea Bogăţii, spre Sighişoara, prin Buneşti şi Rupea. „De la Sighişoara am luat-o, de-a dreptul, spre Târgu Mureş. Am trecutul podul, spre Cluj, şi, de acolo, la Dej; pe urmă, pe Valea Someşului, până la Baia Mare; am ieşit la Seini” povesteşte Silviu, care i-a însoţit pe ciobani, alături de fratele său, cu maşina, pentru necesităţile parcursului.

Spre Ucraina, oiţele au trecut graniţa cu TIR-ul. „N-ai voie să treci cu ele pe jos, fără mijloc de transport”, explică George. Odată intraţi, turma şi bacii şi-au reluat drumul la pas, străbătând alţi 200 de kilometri, până la graniţa cu Polonia.
„Acolo au rămas primele 300 de oi. De fapt, 301, pentru că, între timp, ne pricopsiserăm cu un mieluţ. Nu puteam intra cu turma din Ucraina în UE, aşa că am făcut o donaţie vecinilor noştri”, spune George.

Între timp, alte 300 de mioare au fost încărcate în TIR, la Rotbav, la ferma familiei Căţean, şi aduse prin Ungaria, Slovacia şi Polonia, în Volost, la graniţa cu Ucraina. „De acolo, am continuat drumul cu a doua turmă, prin Polonia, până la Koniakow, pe frontiera cu Slovacia şi Cehia. De la ieşirea din Polonia, am mers pe creasta muntelui – când în Cehia, la dreapta, când în Slovacia, la stânga” povesteşte Cristi.

Întoarcerea în timp

S-au oprit într-un sat slovac, unde au fost întâmpinaţi cu mare bucurie; au petrecut, apoi, o adevărată sărbătoare la Roznov, în Valahia Moravă, în Cehia. Au fost întâmpinaţi în curtea muzeului din oraş cu lacrimi în ochi şi excalamţii de bucurie şi mândrie de urmaşii vlahilor, cei care îşi află şi îşi recunosc originile în marea familie a păstorilor plecaţi din Carpaţii României, la sfârşit de mileniu.

Au ajuns până la Istebna, în Polonia, satul aşezat la peste o mie de metri altitudine, cea mai de sus şi mai de demult întemeiere a vlahilor - a goralilor, cum mai sunt ei numiţi aici - amintită în documente. Locul în care trăieşte Piotr Kohut, vlahul care a vrut să arate lumii devenirea neamului său.

„Peste tot, pe unde am trecut, am fost întâmpinaţi cu mare dragoste. Ni s-a spus fraţi, ni s-a spus dragi, ni s-a spus eroi. Ne ieşea, fiecare, în drum, cu ce avea în casă – fie de mâncare, fie de purtare, fie de băut. Am simţit o bucurie imensă şi dureroasă. Pentru toţi oamenii ăştia eram împlinirea unui vis, întoarcerea lor la obârşii, retrăirea istoriei” povesteşte Cristi însufleţit.

„A fost, cu adevărat, extraordinar şi cu atât mai trist, gândindu-te că, la tine acasă, locul în care s-a născut această istorie, prea puţini o cunosc şi prea mulţi frizează, prin comportamentul lor, ridicolul. Când cauţi sponsorizări pentru un astfel de proiect, unii îţi spun de la obraz: Bine, îţi dau, dar mie ce-mi iese la afacere?! Iar altora nici măcar nu le pasă”, adaugă George revoltat.

Ca să nu mai spunem că, în Polonia, chiar preşedintele s-a întâlnit cu ei, i-a felicitat şi le-a mulţumit, pe româneşte, pentru proiectul lor.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Oameni în istorie

Şi uite aşa, baciul Cristi Suciu şi fraţii Căţean, Silviu şi George, din Rotbav, precum şi prietenul lor vlah, Piotr Kohut, din Polonia, au intrat în istorie. Primul, pentru că a fost singurul care a parcurs, în cele 114 zile de transhumanţă, toţi cei 1350 de kilometri, de la Rotbav la Istebna, pe urmele vechilor păstori români.

Fraţii Căţean, pentru că au pus la cale şi au dus la bun sfârşit un proiect de suflet şi de istorie, admirabil.

Piotr Kohut, pentru că a dovedit lumii că vlahii lui au fost în stare, încă o dată, în alt mileniu, să treacă iar munţii, între două istorii.

Am fi nedrepţi să le uităm pe cele 601 de mioare – 301 rămase în Ucraina şi 300 în Polonia – dacă n-am recunoaşte că ele au fost mobilul transhumanţelor universale.


http://www.gandul.info/reportaj/marea-transhumanta-un-cioban-roman-unul-polonez-si-prietenii-lor-din-brasov-au-aratat-europei-cum-a-intrat-romania-in-schengen-acum-o-mie-de-ani-11613996

Cântec tradițional românesc păstoresc la fluier - "Jiana"



"Jiana" - este un dans tradițional românesc vechi, în care dansatorii se rotesc în cercuri după ritmul muzicii. Puteți căuta pe internet pentru a vedea o filmare. În acest film se poate auzi doar melodia.




"Jiana de la Tilișca" / Dans de la Tilisca Vilage. Melodie populară românească tradițională din satul Tilișca, Mărginimea Sibiului zona, Sibiu, Transilvania.



https://www.youtube.com/watch?v=72eI_jGhPPk

Tudor Gheorghe - Ciobanul care si-a pierdut oile (1978)





Am zis verde rar, marar

Colo-n vale la stejar

Haulea un pacurar

Din fluier si din caval

Haulea ce haulea

Oile si le pierdea




Pe-o poteca mi-apuca

Mergea neica ce mergea

Si cu lupu' se-ntalnea

Si din gura asa-i zicea:

"Ba lupule, dumneata

N-ai vazut si turma mea?

N-ai vazut oile mele

De prin vai, de prin valcele"

"Ba io neica le-am vazut

Le-am vazut si le-am pascut

Hali! nu le-am cunoscut"




Prin livezi stau mate verzi

Prin gropite stau costite

Prin poloage stau plotoage

Si la capu' jgheabului

Coarnele berbeacului

Capatana tapului

Sus pe varfu' dealului

Samaru' magarului

Cojocu' ciobanului.




Face focu' pe cojoc

Nu vede oaie deloc.




Mergea neica ce mergea

Si cu mine se-ntalnea

Si din gura-asa-mi zicea:

"Ma baiete ia sa-mi faci taica

tu cantarea mea

O sa-ti dau un ban ferecat

Dupa fundul chimirului bagat"




Si-atunci i-am cantat asa:




Ma suii pe-un bolovan

Halaua ba!

Si strigai la un cioban

"Iesi afara ba ciobane

Ca ne da lupii tarcoale"

Baciu' a-mbatranit

N-a mai auzit

Noaptea s-a lasat

Lupii-au asteptat

Lun-a rasarit

Stan-au prapadit




"Iesi afara ba ciobane

Ca ne da lupii tarcoale"

Baciu' s-a trezit

Nu si-a mai gasit

Stana de miori

Si florile flori




Luna mi-o vedea

Si mi-o blestema:




"Sa te-ajunga-n cer

Sangele de miel

Care s-a varsat

Pe pamant curat

Cu lacrimi udat




Sa vie la tine

Oile straine

Razele sa-ti linga

Si sa mi te stinga




Ca n-ai slobozit

Ape pe pamant

Baciul sa trezeasca

Lupii sa-i goneasca

Turma sa-si fereasca"




"Iesi afara ba ciobane

Ca ne da lupii tarcoale"

"Las' sa vie cand or vrea

C'avem batele colea

Noi suntem ciobani batrani

Si mai stim sama la stani"

Cântec fluier ciobănesc


https://www.youtube.com/watch?v=ffKMWYp4Ds0

DOINA OILOR la Fluier


https://www.youtube.com/watch?v=1yhQhPe8jqY

Grigore Lese - A oilor (Fluier)


https://www.youtube.com/watch?v=UsUCovabTsM

Calin Brateanu - Cantec de ciobanie HDV (2009)

Videoclip realizat de Media Skill
Regie : Calin Brateanu
Regie tehnica filmari & montaj: Media Skill



https://www.youtube.com/watch?v=S05TwLtgvRA

Canticlu Armanescu - Susu'n culmia muntilui - Cantic di mundi - picurar valah

https://www.youtube.com/watch?v=PqERTJeXCbY





Cântec românesc - "Sus în vârful muntelui"
Romanian song - "Up on the mountain top"

Nineta Popa is the name of the singer.


Sus în vârful muntelui îi casa ciobanului
Up on the mountain top is the home of the shepherd

la la la la.....

cu iarbã verde poditã si cetinã acoperitã
covered with green grass and covered with fir

la la la la.....

acolo pasc oile
there the sheep graze

la la la la.....

prin poieni cu florile
in meadows with flowers

Când se lasã zorile badea mulge oile
At the dawns my husband milks the sheep

Când rãsare soarele smântâneste laptele
When the sun rises gets the cream out of the milk

la la la la.....


si fierbe urda din cas
and boils the cheese


Ciobanas de la mioare mai lasã turma la vale!
You shepherd from the ewes (sheep) please come down with your flock!


pe malul Cibinului, pân' la Gura Râului
on the shore of the river Cibinu until you reach Gura Rîului (a village near Sibiu, in Romania)

la la la la.....

Aceasta este Adevãrata Românie!
This is the True Romania!


Now with "Google Translate" in your language:

Ρουμανικό τραγούδι - "Πάνω στην κορυφή του βουνού"

Νινέτα Popa είναι το όνομα του τραγουδιστή.

Πάνω στην κορυφή του βουνού είναι το σπίτι του βοσκού

Λα Λα Λα Λα .....

καλυμμένη με πράσινο γρασίδι και καλύπτονται με έλατα

Λα Λα Λα Λα .....

υπάρχουν τα πρόβατα βόσκουν

Λα Λα Λα Λα .....

σε λιβάδια με λουλούδια

Στο ξημερώνει γάλατα ο σύζυγός μου τα πρόβατα.

Όταν ο ήλιος ανατέλλει παίρνει την κρέμα από το γάλα.

Λα Λα Λα Λα .....

και βράζει το τυρί.

Μπορείτε βοσκός από τις προβατίνες (πρόβατα) παρακαλώ να κατέβει με το ποίμνιό σας!

στην όχθη του ποταμού Cibinu μέχρι να φτάσετε Gura Rîului (ένα χωριό κοντά στο Sibiu, στη Ρουμανία)

Λα Λα Λα Λα .....

Αυτή είναι η αλήθεια της Ρουμανίας!

Da li su Vlasi Rumuni ili su Rumuni Vlasi? (I deo) Valahi sunt Rumâni sau Rumâni sunt Valahi?


Publicat pe 1 nov. 2014
http://en.wikipedia.org/wiki/Vlachs_o...

O part'ea dân emisiun'ea "Sub semnul dialogului" (RTV Voivodina). Emisiunea este part'ea a serialului care vorbieşce dăspră problema indetitâţi a Rumân'ilori dân Sârbie. Autoru emisiuni- Lavinel Orza. Emisiunea a miers în direct în 15.X 2014. Realizarea emisiuni este legată dă alegere prântu Sfatu naţional al Rumânesc.

Odlomak iz emisije "Sub semnul dialogului" (RTV Vojvodina) je deo serijala koji posvecen poblemu indetitetu Rumân'ilor (srp.Vlaha) iz Srbije. Autor emisije- Lavinel Orza. Emisija je realizovana uzivo 15.X 2014. povodom izbora za Nacionalni savet Vlaha.


Fii marieţ că ieş Rumân!
Viedo făcut dă Drăgan M. Stoian'el, profesor la un liceu la Novi Sad, născut la Jâgobiţa (Omol'i), zona Cimocului, Sârbia dă răsărit.Fotografiili care însoţesc vedeo aăstă sînt scene dân viaţa a Rumân'ilori dân Omol'i.

Budi ponosan na to sto si Rumân/Vlah!
Ovaj video je napravio Dragan M. Stojanjel(ović), profesor u gimnaziji u Novom Sadu, rodjen u Žagubici (Homolje), zona Timok, Istocna Srbija. Fotografije koje prate ovaj video jesu scene iz života homoljskih Rumuna/Vlaha.


https://www.youtube.com/watch?v=rWrec-z-X_8

Волоські музики (Lautarii volohi) p.1

Film documentar in care se arata folclorul si unile obiceiuri din satele Hija, Cherna si Novoselitsa din raionul Vinogradovo, Transcarpatia. ( Хижа, Черна, Новоселиця Виноградівського району Закарпатської області) aparut in 2003. Deasemenea aici se prevede bine toleranta si buna prietenie dintre ucraineni si romani care dea lungul veacurilor au vetuit alaturi.


Cel mai frumos film despre România - Wild Carpathia



https://www.youtube.com/watch?v=bUtaLeQqB40&list=PLH9vIm12jfFWtfjCn_PdkyEWgDtYswU-4


Intilnirile Deliei Budeanu - AROMANII,Istorie Camuflata - George Vrana (Yioryi Vrana)

Intilnirile Deliei Budeanu - AROMANII,Istorie Camuflata - George Vrana (Yioryi Vrana)
https://www.youtube.com/watch?v=xcxcorl8dr0

O zi din viata aromanilor

"O zi din viata aromanilor" Un spectacol tsi va sa scoata bana armanjilor di adza ,armanjli tsi fudzira di la hoara si agarshira adetsli shi limba armaaneasca .



https://www.youtube.com/watch?v=MyJaqCz2rsY

"Aromanii - Povesti de suflet", de Maria Cica, Bucuresti 14 oct 2014

Lansarea volumului "Aromânii Poveşti de suflet" al Mariei Cica, la Palatul Suţu, Bucureşti, 14 octombrie 2014



https://www.youtube.com/watch?v=WLBNEDptlKU

KARA HUSEIN-UN VLAH GUVERNATOR MILITAR ÎN BROACH (GUJARAT), INDIA



"Neam valah, neam al meu,
Cu paşi de fier, cu pumni de cremene -
Cine-ar putea'n izbânzi să ţi-s'asemene,
Daca-i vrea să vreai mereu, -
Neam valah, neam al meu!..."





Despre Vlahii din Sudul Dunării (fosta Dacie Aureliană) ne-am mai ocupat noi odinioară, chiar dacă numai în treacăt. O ramură a lor, mai precis Morlacii - or Vlahii de pe coasta Dalmaţiei, Croaţia de azi - au fost călători şi marinari vestiţi, dând atât Românilor (Vlahii din nordul Dunării ori Dacia Traiană) cât şi neamurilor dimprejur, multe personalităţi ilustre. Deşi nu avem dovezi, probabil Morlacii au fost primii din neamul nostru care-au ajuns în lumea nouă, America. Tot ei, prin Nicolae Milescu Spătaru, au ajuns în Persia, Siberia şi China, unde Milescu a fost ambasadorul Rusiei. Cât de complexă este lumea Morlacilor abia începem să întrezărim, o istorie ce încă aşteaptă să fie scrisă: un teolog protestant renumit (face critică textului calvinist) cu care se mândresc Croaţii; un poet şi mitropolit ortodox (Dosoftei); un ambasador al Rusiei în China, amintit deja; un domnitor în Ţările Române (Gaşpar Graţiani) şi, cine ar fi crezut, un guvernator militar în India, contemporan cu Nicolaus Olahul, un alt Valah celebru, mare umanist (prieten cu Erasmus), arhiepiscop, regent al Ungariei.

De guvernatorul militar din Broach, Gujarat, în afara istoricilor indieni, portughezi, olandezi şi englezi, nu s-a ocupat încă nimeni (şi mă refer aici atât la istoricii şi specialiştii noştri, cât şi la cei din sud-estul european), cu exceptia unui scriitor croat Vladimir Marcotic care, bineînţeles, încearcă să-l identifice pe Kara Hussein, numit de el "Gjingis Khan", cu un Croat de-al lor. Nu i s-a identificat până acum apartenenţa etnică şi este considerat Turc, Italian sau Slav renegat.

Pentru a schiţa cât de cât personalitatea lui Kara Hussein, trebuiesc considerate mai întâi câteva lucruri: evenimentele politice ale secolului al XVI-lea, unde, evident, supremaţia turcă este dominantă şi implicată din Balcani şi până în nord-vestul Indiei; istoria şi geografia statelor locale (Balcani, India); sosirea în India a străinilor (Arabi, Turci, Europeni); relaţiile comerciale (mirodeniile); rolul Portughezilor şi al lui Safar Salmani, socrul lui Kara Hussein, despre care se ştiu puţin mai multe lucruri decât despre subiectul nostru. Documentele sunt scrise majoritatea în portugheză, latină şi limbi orientale (arabă, persană, gujarati), precum şi în olandeză şi engleză, împrăştiate prin arhivele existente din Vestul Indiei până în Portugalia. Arhivele din Goa, Daman şi Diu sunt considerate de Englezi ca cele mai neglijate arhive din India. Multe manuscrise nu sunt publicate, iar anumite arhive, ca cele iezuite din Italia sau a palatului arhiepiscopului din Goa, nu sunt accesibile publicului.

Surse importante ne sunt istoricii portughezi, contemporani cu evenimentele: Diago de Couto, Joas de Barros, Diago de Teive, a cărui istorie de pildă, publicată prin 1548, este importantă pentru a-l înţelege pe socrul lui Kara Hussein, Safar Salmani. Avem şi scriitori moderni foarte importanţi aici pentru noi, ca Goertz, Nunes, Inalcik, Whiteway şi mai ales Commissariat ("A brief History of the Gujarat Sultanat"). Poziţia statului Gujarat, pe marginea Mării Arabe, împreună cu Persia (Iran), Arabia şi Abisinia, explică şi relaţiile politice şi comerciale ale acestor ţări. Pe coasta Gujaratului (în secolul 15) existau 84 de porturi, Broach fiind cel mai sudic dintre ele. Cel mai important port a fost Cambay, uneori statul Gujarat numindu-se Cambay însuşi, după acest port de vază; alte centre importante au fost Surat, Diu, Bassen, Mangalore, Andava.

Statul Gujarat a fost foarte bogat. Majoritatea exportului Indiei trecea prin porturile Gujaratului, fără rival în volumurile de marfuri cu celelalte porturi. Nu Arabii, ci negustorii din Gujarat erau oamenii de legătură (în comerţ) dintre Indonezia şi Orientul Apropiat. Mătăsuri, covoare, bijuterii, bumbac, textile, grâu, legume şi mai ales mirodenii şi brocart, precum şi pelerini, aduceau un venit enorm Gujaratului. Ca să avem o idee de bogăţiile existente, vom aminti două exemple; o trupă de negustori din Khurasan au trebuit să plătească vamă pentru o singură expediţie 60.000 de rupii. Bahadur Shah (al Gujaratului), când l-a părăsit căpitanul turc de artilerie (a dezertat) Rumi Khan, şi crezând că nu poate rezista forţelor mogule, şi-a trimis soţia, mama şi haremul la Soliman Magnificul, Sultanul Turciei, prin Jeddah şi Mecca, impreună cu 400 de cufere mari pline de aur.

Să vedem ce putem afla despre Khaja Safar Salmani, socrul lui Kara Hussein. Salmani a fost numit de către Portughezi Coje Cofaar or Cojo Cofar, Italienii l-au numit Cosa Zaffar, Danvers îl numeşte Coje Zofar, iar Goertz, mai original, şi Khudawand Khan, Khwaja Safar-as Salmani. Cine ar mai recunoaşte în numele astea un Italian, sau un Albanez, cum se presupune a fi fost originea sa? Salmani era doar titlul său. De Castro Nunas spune că era "de naca italiano". Tieve şi el crede că-i Italian, numindu-l Cajus Safar. Freire de Andrade, într-o lucrare publicată la Lisabona în 1651 ("Vida de Don Joao de Castro") scrie că a fost Albanez în serviciul Italienilor. Croatul nostru, Vladimir Markotic, crede intr-o altă posibilitate: că ar putea fi Albanez dinr-un sat albanez din sudul Italiei, unde încă mai există comunităţi care vorbesc albaneza până şi astăzi, chestiune care-ar explica şi confuzia apartenenţei sale etnice. Unii îl consideră originar din Brundisium, iar alţii din Otranto. Salmani a intrat în forţele marinei turceşti în 1515, ajungând în Gujarat în 1532. În 1538 devine guvernator în Surat şi se îmbogăţeşte foarte repede. A avut o mulţime de copii (căsătorit cu o Italiancă), mai ales fete, pe care le-a măritat cu oameni de vază ai timpului. Una din fetele lui devine soţia lui Kara Hussein.

Nu vom intra prea mult în amănuntele comerciale sau politice unde Arabii, Mamelucii, Turcii, Abisinienii sau Mogulii s-au confruntat cu Portughezii pentru supremaţie. Este destul să amintim că în timp ce Spaniolii au luat-o spre apus, pe aceiaşi consideraţie (că pământul este rotund), Portughezii au luat-o spre răsărit. Ei vor să-i găsească şi pe urmaşii creştinilor botezaţi de apostolul Toma, în India, după cum circula tradiţia în Europa. Oricum, Portughezii au monopolizat comerţul de aici, mai ales piperul şi caii prin forţă, introducând cartelele ("cartazes"), un obicei care s-a păstrat până prin 1817.

Rezistenţa Gujaratului împotriva Portughezilor a prins noi speranţe după ce Turcii (Selim I) îi bat pe Mameluci în Egipt şi pe Perşi (Şahul Ismail Safaur), încercând o alianţă cu ei. Turcii sunt de acord şi amiralul Mustafa înaintează spre Gurajat să-l asiste pe Şahul Bahadur împotriva Portughezilor. Amir Mustafa aduce cu el şi pe Safar Salmani, o reţea vestită de artilerie, precum şi comandaţi şi ingineri cu experienţă, din luptele purtate în Serbia şi Ungaria. Safar Salmani rămâne în Gujarat şi devine prieten apropiat al lui Bahadur, primind titlul de Khudawand Khan. Din moment ce Gujaratul era ameninţat din nord de către Moguli (Turcii Iagatai), era nevoie de un aliat, chiar dacă şi Portughezii trebuiau consideraţi pentru acest rol. Mediatorul dintre Gujarat şi Portughezi a fost Salmani, probabil pentru că vorbea o limbă apropiată de Portugheză, cred unii. Portughezii însă nu l-au ajutat prea mult şi Şahul Bahadur vrea acuma să se scape de ei. Salmani, Italo-Albanezul nostru, joacă un rol dublu. Simulează prietenie faţă de Portughezi, dezvăluindu-le planurile lui Bahadur şi, în acelaşi timp, îl îndeamnă pe şah să-l asasineze pe Cunha, comandantul portughez. Este posibil, crede Markotic, că Salmani avea de gând nu doar să-i alunge pe Portughezi, ci să-i slăbească puterea şahului de Gujarat, eventual preluând el puterea. Un emisar al lui Bahadur vine la Constantinopol pentru a cere ajutor împotriva Portughezilor. Ca să le arate prietenia sa sinceră faţă de Portughezi, şahul Bahadur, deşi sfătuit de miniştrii săi să nu participe (ei au stat deoparte), îl vizitează pe da Cunha cu câţiva prieteni apropiaţi: Safar Salmani cu doi dintre ginerii săi, Asit Khan, denumit Tigrul Lumii, şi Kara Hussein; Langar Khan şi Amin Hussein, doi nobili din Gujarat, şi Joao de Santiago, interpretul. Au mai fost din tabăra lor doi valeţi şi cârmaciul. În timpul vizitei pe vasul portughez, Bahadur devine suspicios de purtarea Portughezilor şi încearcă să plece. Urmează o încăierare în care Bahadur, interpretul şi Asit Khan (ginerele lui Salmani) sunt ucişi. Salmani este rănit, dar lăsat să părăsească vasul (fiind considerat "prieten", poate). Kara Hussein scapă şi fuge. Aşa îl avem intrînd în istorie pe subiectul nostru. Au rămas în urmă 14 Porughezi morţi şi încă vreo 30 răniţi.

După moartea lui Bahadur, Gujaratul se împarte în două campuri, Ahmadabad şi Surat. Comandantul nobililor din Surat, şi mai târziu guvernatorul provinciei Surat, devine Salmani. Turcii vor şi ei să-i înlăture pe Portughezi pentru că s-au amestecat în monopolul din est; Salmani devine comandant suprem al întregii operaţii de eliminare a Portughezilor. Au fost două asedieri ale fortăreţei Diu, trupele fiind plătite cu banii lui Salmani şi cu puţin ajutor turcesc. În cel de-al doilea asediu, Salmani moare într-un accident. "Aşa a fost Coje Sofar - scrie Tieve în 1548 - în adevăr un comandant măreţ, cu experienţă excepţională în război, tare la minte şi-n trup." Goertz îl numeşte pe Safar Salmani un om de geniu şi determinat, clar-văzător şi ştiind să se folosească de împrejurări, calităţi ce l-au ajutat să ajungă un prieten intim al şahului Bahadur. Până şi Papa Julius al III-lea l-a considerat destul de important pentru că, într-o bulă papală din 1551, îl numeşte "praeclara charissimi". La moartea lui Salmani, fiul său cel mai tânăr, Muharram Rumi Khan, devine comandant, însă moare şi el în bătălie, lăsându-l pe Rajab, celălalt fiu al lui Salmani, comandant până prin 1560. Se încheie o pace în care Portughezii ies cei mai avantajaţi, profitând de neînţelegerea dintre generalii turci şi cei din Gujarat.

Dacă ştim câte ceva depre Khwaja Safar (Salmani), mai puţin despre originea lui şi viaţa dinainte de a ajunge în India, viaţa şi originea lui Kara Hussein, ginerele lui Salmani, sunt şi mai puţin cunoscute.

Ca şi Salmani, Kara Hussein nu numai că a avut multe feluri în care îi apare scris numele, dar a fost cunoscut chiar sub mai multe nume total diferite. Danvers şi Goertz îl numesc Chingis Khan, iar Commissariat, Changis Khan, pe când Whiteway îl numeşte Kara Hussein, fără să explice cum şi-a obţinut numele. Tot el ne spune că Sifr Aga este o poreclă dar Hussein este numele său legitim. Numai Kara, care înseamnă Negru în turceşte, poate fi interpretat ca o poreclă. "Probabil când era în Turcia sau pe un vas turcesc s-o fi numit Kara Hussein, iar când s-a înrolat în forţele din Gujarat s-a numit Gjingis Khan" (Goertz) Schurhammer îl menţionează şi el pe Kara Hussein (as Chingis Khan), dându-ne câteva amănunte despre el: "...renegatul Chingis Khan, ginerele lui Khoja Safar (Salmani) a fost forţat la al treilea asalt, să părăsească bătălia, fiind ars... Mai târziu, în 1563, ca guvernator în Broach, a citit Ariosto, Petrarca, Dante, Bembo şi alţi autori italieni cu Couto, spunându-i de asemenea multe despre trecut (istorie)". În ediţia engleză a lui Schurhammer (tradusă din germană), lipseşte un amănunt important: "1563 besuchte er Ghingis Khan, den Kapitan von Broach, einen sclavonischen Renegaten". Începem aici să intrăm în detalii mai amănunţite; prima dată este numit "renegat", ceea ce poate fi spus despre orice creştin trecut la legea musulmană; "renegat slav(on)" este puţin mai precis. Tot aşa îl numeşte şi Couto în cronica sa, când descrie vizita lui personală la curtea din Broach a lui Kara Hussein în 1563: "...Coge Cofar... com sua filha, que viuvara do Tygre do Mondo, que depois casou com humEsclavones arrenegado, que tambem veio em companhia do mesmo Coge Cofar, chamado Zinguircan,qor outra nome Caracen..." În traducere aproximativă: "Coge Cofar (Salmani)... cu fiica sa, căsătorită cu Tigrul Lumii, iar mai apoi cu un renegat slav(on)... din compania lui Coge Cofar, ce se cheamăZinguircan, pe alt nume Caracen..."

De remarcat la scriitorul croat Markotic mai ales onestitatea sa, pentru că el scrie: "Couto, care l-a vizitat pe Kara Hussein (Gjingis Khan) şi l-a cunoscut deci personal, spune că el a fost un Slav renegat. Acum, "Slav(on)" nu este un termen care indică neapărat un vorbitor de limbă slavă, ci indică o persoană de pe coasta estică a Mării Adriatice, speculând în continuare că probabil Kara Hussein i-o fi spus lui că-i Slav, ceea ce l-ar face automat Croat. Faptul că a citit poeţii italieni ai Renaşterii (şi medievali) ar putea indica că era Croat de pe coasta Dalmaţiei, confirmă Markotic, unde influenţa culturii italiene a fost mai puternică. Quaraishi îl numeşte pe Kara Hussein "nobil turc" şi adaugă că învăţaţi din Persia şi Arabia au mers cu grămada la curtea lui. Quaraishi foloseşte ca sursă "Istoria Arabă a Gujaratului", scrisă de Haji-ud Dabir, contemporan cu Kara Hussein, unde este menţionat ca turc. "Să-l numeşti pe un individ turc înseamnă că el ori a venit din Turcia, ori cu Turcii, şi că îndeosebi nu a fost din Gujarat", spune Markotic, continuându-şi ideea.

Quaraishi ne mai spune că după moartea ultimului sultan (şah) al Gujaratului, Muza Iffar al III-lea, nobilii de la curte s-au bătut între ei pentru supremaţia statului. Treptat, supremaţia nobililor locali a început să fie contestată de nobilii străini, al căror comandant a fost Kara Hussein din Broach.

"Este posibil ca Salmani, vorbind italiană şi fiind într-o tară străină unde nu se vorbea limba sa, avea nevoie de o persoană de încredere cu care să se sfătuiască. Kara Hussein, vorbind italiana, putea deţine acest rol. Motivul pentru care unii autori moderni îl numesc Gjingis Khan, iar alţii preferă numele de Kara Hussein, este explicat de Couto care scrie că "el era chemat pe ambele nume".

Kara Hussein ocupă Ahmadabadul şi se pregăteşte apoi să cucerească Malwa, regiunea de la est de Gujarat. El a fost la acel moment în culmea puterii şi nimic nu-i mai sta în cale să se proclame sultan al Gujaratului; totuşi, pe când se pregătea să o facă, a fost asasinat de doi nobili abisinieni, Ulug Khan şi Jhujhar Khan, prietenii săi intimi. Ni se mai spune că avea o "prezenţă regală" şi un suflet extrem de generos, fiind foarte priceput şi în problemele de administraţie. După cât a fost posibil în timpurile acelea amare, el a făcut multă dreptate şi a protejat poporul de jefuirea soldaţilor, care era la modă. Sirandar, un scriitor contemporan cu Kara Hussein, parafrazat de Commissariat, povesteşte că "a văzut cu ochii lui armata lui Kara Hussein, aşezându-şi tabăra lângă Kankaria, în mijlocul unor câmpuri cultivate, cu recolta încă pe teren. Mulţi dintre călăreţii lui şi-au pus corturile chiar la marginea câmpului, unde au rămas pentru 11 zile şi în tot acest timp nimeni însă n-a luat din recoltă sau nici chiar din paie să-şi hrănească calul."

Cam atât este tot ceea ce ştim despre persoana noastră. Vom trece acum la analiza datelor, pentru a vedea dacă putem să-i stabilim originea etnică. Ştim că renegat este o persoană care-şi schimbă credinţa: în cazul nostru, un creştin devine musulman. Este considerat turc; Markotic deja a arătat că asta însemna faptul că un individ a venit din Turcia sau cu Turcii. Ce-aş putea adăuga aici decât că a fi musulman iarăşi poţi fi considerat a fi turc, mai ales dacă-i venit dintr-o provincie a Imperiului Turcesc. Poţi fi deci de altă naţie însă considerat turc, pentru că eşti musulman. Vezi aici percepţia Sârbilor despre Albanezii şi Bosniecii musulmani, ca exemplu. Că s-a turcit nu înseamnă decât că a făcut carieră militară sub otomani, devenind musulman. Au fost cazuri similare de boieri şi chiar domnitori în Ţările Române, (Iliaş, fiul lui Petru Rareş deci nepotul lui Ştefan cel Mare) să nu mai vorbim de Albanezi, sau chiar şi la Sârbi; în familia Sokolovici, de care am mai pomenit pe undeva: un frate era vizir turc, altul episcop şi un al treilea comandant de oşti creştine. Urmaşii lui Marko Kralievici (eroul Slavilor sudici din folclor) au devenit şi ei "nobili turci". Tatăl lui Marko putea fi şi Vlah din Macedonia (Vlc, Vâlcu, "lup Vukaşin"). Ştim însă că mama sa a fost fiica lui Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti (Valahia). A deveni Turc atunci era ceva similar cu a deveni acum American: prezenta anumite avantaje, puteai fi forţat de împrejurări sau să ai anumite motive personale, dar nu asta este important acum.

Kara Hussein este numit şi Slav (Slavon) renegat, ceea ce iarăşi este adevărat; Vlahii din zona noastră n-aveau un stat al lor, ci erau încorporaţi în statele slavone: Bosnia, Serbia, Croaţia, pe unele hărţi medievale zona întreagă fiind numită Slavonia. Făcându-l Slav şi Croat, îl duce pe coasta Dalmaţiei, exact unde găsim în acest timp pe Morlaci, Moro Vlahi, ori Mauro Vlahi, Vlahii Negri, în greacă; Nigri Latini în documentele italiene, ceea ce devine Kara în limba turcă.

Ce se ascunde sub numele "Zinguircan", dat lui Kara Hussein de către Couto, nu ştim, dar se pare că era numele său înainte de a fi devenit "Turc", pe când era "Slav". Zinguircan însă numai slav nu sună, ci pare mai degrabă o formă latinizată a unui nume, indiferent care o fi fost el în original; "zingaro" în italiană înseamnă Ţigan, o altă referinţă la culoarea neagră. Latinii negri ce altceva putea să însemne pentru Italieni ("latinii albi") decât probabil o referinţă la Ţigani, care sunt negri? Un caz similar este şi în denumirea grecească a Vlahilor din Dalmaţia, Mauro Vlahii. Dar Maurii de asemenea sunt negri, iar mauro a devenit "mavro" (u s-a trasnformat în v) şi înseamnă acum "negru" în greceşte. Ciudat mai este felul în care ne-au văzut vecinii!

"Zinguircan", ori altfel numit Negru (Caracen)", parafrazat din Couto. "Caracen", pronunţat "Saracen", este denumirea Maurilor în limbile europene vestice; în cazul nostru, probabil, o traducere pentru Vlahi din grecul Mauro (Mavro) = Maur, în italiană şi portugheză Saracen (Caracen). Aici în nume coroborează deci toate datele noastre. Fără excepţie, în toate limbile documentelor, negru desemnează deci numele naţiunii sale, identitatea sa adevărată, nume pe care l-a păstrat ca poreclă chiar şi în limba turcă: Kara. Vlah, Negru, Maur, Zinguircan, Caracen, Kara... S-ar putea ca însă-şinumele lui original să fi fost Negru.

Din alt punct de vedere, nimeni nu spune că ştia slavona (deşi poate că vorbea şi limba asta), dar toate sursele ne spun că vorbea italiană; şi nu doar că vorbea italiana, dar citea şi comenta poezie italiană, iar pe deasupra ştia şi multă istorie, ceea ce înseamnă că citea mult, având o educaţie superioară. Lucrul acesta pare mult mai uşor de realizat pentru un Vlah, din cauza afinităţii limbilor vlahă şi italiană, decât pentru un Slav, mai ales în condiţiile vremii aceleia. Tot la Vlahi mai există şi o puternică tradiţie militară. Vechii "armatoli" sub Bizantini; Vlahii au fost singurii lăsaţi să poarte arme, privilegiu păstrat şi sub Turci, de astă dată împreună cu Albanezii.

Majoritatea Morlacilor au făcut carieră militară în Vest, mulţi la Austrieci. Nu ştim ce l-a determinat pe Negru nostru (Kara Hussein) să-i aleagă pe Turci. Poate l-au dezamăgit creştinii, poate nu s-a'mpăcat cu vreun comandant creştin. Ştim doar un lucru; că şi-a păstrat un indiciu totuşi, în nume, din toată gloria şi mândria pe care o avea în sine un purtător al obârşiei vlahe.






"Neam valah, neam al meu,
Ridică peste-a lumii cruntă trecere:
Pumni, puşcă, frunte, sapă, secere,
Şi fă-le să fulgere peste vreme mereu, -
Neam valah, neam al meu!..."
http://www.atheneum.ca/eseuri-culturale/kara-husein

http://cititordeproza.ning.com/group/studiicriticistoriefilozofiepsihologieetc/forum/topics/kara-husein-un-vlah-guvernator-militar-in-broach-gujarat-india-au

Istoricul Johann Gotthilf Stritter despre vlahi



Stritter Johann Gotthilf (Иван Михайлович Штриттер) (1740 – 1801) a fost istoric, academician al Academiei de Științe din Petersburg, curator al arhivei din Moscova a Colegiului Afacerilor Externe.

În anul 1779 a devenit profesor-asistent la Academia de Științe din Sankt Petersburg, din 27 septembrie 1887 – membru de onoare al Academiei. El a alcătuit o culegere de texte din scriitori bizantini „Memoriae populorum olim ad Dunubium, Pontum Euxinum, Paludem Maeotidem, Caucasum, Mare Caspium, Et Inde Magis Ad Septemtrionem Incolentium, e scriptoribus historiae byzantinae erutae et digestae a Ioanne Gotthilf Strittero. Petropoli” („Известия византийских историков объясняющие российскую историю древних времён и преселения народов; собраны и хронологическим порядком расположены Иваном Штриттером. Книга 4”) în 4 volume; editată la academia imperială din Sankt Petersburg, 1770 – 1775, tiraj – 600 de exemplare, traducere de Vasili Svetov.


„Mențiunile istoricilor bizantini care explică istoria Rusiei din antichitate și migrația popoarelor; culese și aranjate în ordine cronologică de Ivan Stritter. Partea a patra. Despre volgari, vlahi, hazari, cumani, pecenegi, unguri, tătari. Academia imperială de științe. 1775, Sankt Petersburg.” („Известия византийских историков: Объясняющия российскую историю древних времен и переселения народов; Собраны и хронологическим порядком расположены Иваном Штриттером. О волгарах, влахах, хазарах, команах, уцах, печенегах, венграх и о татарах. 1775.Императорская Академия наук.”)


Fragment despre vlahi din „Mențiunile istoricilor bizantini care explică istoria Rusiei din antichitate și migrația popoarelor; culese și aranjate în ordine cronologică de Ivan Stritter. Partea a patra. Despre volgari, vlahi, hazari, cumani, pecenegi, unguri, tătari. Academia imperială de științe. 1775, Sankt Petersburg.” („Известия византийских историков: Объясняющия российскую историю древних времен и переселения народов; Собраны и хронологическим порядком расположены Иваном Штриттером. О волгарах, влахах, хазарах, команах, уцах, печенегах, венграх и о татарах. 1775.Императорская Академия наук.”); pagina 102.


„Culegere de mențiuni ale istoricilor bizantini, despre vlahi.

Numele, originea și așezările vlahilor.

Cunoscut acum sub numele de voloh, poporul este numit de istoricii bizantini, peste tot, unde nu este menționat cu acest nume propriu, vlah, dar uneori aceeași scriitori îl numesc și dac, după numele vechi al pământului pe care îl locuiește.”


Fragment despre vlahi din „Mențiunile istoricilor bizantini care explică istoria Rusiei din antichitate și migrația popoarelor; culese și aranjate în ordine cronologică de Ivan Stritter. Partea a patra. Despre volgari, vlahi, hazari, cumani, pecenegi, unguri, tătari. Academia imperială de științe. 1775, Sankt Petersburg.” („Известия византийских историков: Объясняющия российскую историю древних времен и переселения народов; Собраны и хронологическим порядком расположены Иваном Штриттером. О волгарах, влахах, хазарах, команах, уцах, печенегах, венграх и о татарах. 1775.Императорская Академия наук.”); pagina 103.


„Cu numele de vlahi nu doar volohii erau cuprinși, în sensul restrâns luați, dar și moldovenii (I), pământul cărora era numit de istoricii bizantini Bogdania și Vlahia Neagră (II), de asemenea și o parte a pământului Semigrad, unde vlahii erau așezați în mod uniform, se numea Ungrovlahia. Și asta nu e tot: și bulgarii care locuiau pe partea de miazăzi a râului Dunărea erau numiți, de pe timpul regelui Alexios I Comnen, adesea de scriitorii bizantini cu numele de vlahi (III). Însă nu toate aceste popoare erau numite de la bun început cu acest nume,


Fragment despre vlahi din „Mențiunile istoricilor bizantini care explică istoria Rusiei din antichitate și migrația popoarelor; culese și aranjate în ordine cronologică de Ivan Stritter. Partea a patra. Despre volgari, vlahi, hazari, cumani, pecenegi, unguri, tătari. Academia imperială de științe. 1775, Sankt Petersburg.” („Известия византийских историков: Объясняющия российскую историю древних времен и переселения народов; Собраны и хронологическим порядком расположены Иваном Штриттером. О волгарах, влахах, хазарах, команах, уцах, печенегах, венграх и о татарах. 1775.Императорская Академия наук.”); pagina 104.


dar numai acelea care treceau dintr-un loc în altul și duceau un mod păstoresc de viață. Și putem să ne gândim că locuitorii Tesaliei din Munții Pindu Vlachi, despre care ne spune Chalcocondil, duceau un astfel de mod de viață; dar acest istoric spunea că ei erau de aceeași origine cu vlahii din partea de nord a râului Dunărea și vorbeau cu ei aceeași limbă.

Cinnamus și Chalcocondil, ultimul dintre care găsește asemănări în limba lor cu italiana, îi consideră drept migratori din Italia.”

Surse:

1. http://www.lexikus.de

2. http://ru.wikipedia.org

3. http://babel.hathitrust.org

4. http://dlib.rsl.ru







- https://citatedespreromani.wordpress.com/2013/03/16/istoricul-johann-gotthilf-stritter-despre-vlahi/#comments

DACII din KAZAKHSTAN Hora Romaneasca


https://www.youtube.com/watch?v=i_cJzZC5lYE

George CADAR, cercetătorul care tălmăceşte "limba bătrână"

Licenţiat în istorie antică, membru al Asociaţiei Române de Studii Semiotice şi al Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Semiotice, băimăreanul George CADAR poate şoca prin convingerile sale, conform cărora poporul român îşi are originea într-un întins Imperiu sfânt al păstorilor, iar limba română este urmaşa unei aşa-numite "limbi bătrâne". Toate aceste idei contrazic informaţiile primite de noi toţi la şcoală, dar George Cadar subliniază că afirmaţiile sale nu sunt speculaţii, ci se bazează pe documente. Cercetătorul, în vârstă de 57 de ani, a publicat, de curând, studiul "Origini. Sfânta limbă bătrână a zimbri-geţilor", iar în prezent lucrează la o altă carte, "Vlahii. Alahva" care conţine 12 dicţionare în care sunt traduse în "limba bătrână" cuvinte din tot atâtea alte limbi europene, pentru a demonstra că acestea îşi au originea în ea. 

Reporter: Pe ce suprafaţă se întindea acest popor bătrân, după cum aţi scris şi în cărţile dvs.?

George CADAR: Convingerea mea este că poporul nostru îşi are originea în zona eritreico-egipteană, în acea parte a Nordului Africii care se cheamă Havilah sau Havlas, care poate că dă şi denumirea poporului vlahilor. Ea se întinde imediat după glaciaţiunea Wurm, ultima mare glaciaţiune, în zona Peninsulei Balcanice până la actualul teritoriu al ţării noastre, puţin în Nordul Crimeei şi până în zona Podişului Anatolian, în perioada în care Marea Neagră nu era decât un lac. Diluviul face ca acel vechi Imperiu sfânt al păstorilor noştri să se împrăştie şi să se disipe până ajunge să se întindă în apropierea Tibetului, de-a lungul zonei Afganistanului, Caşmirului Indian sau Pakistanului, Nepal, până în Kârghistan şi Daghestan, căci însăşi denumirea "dachistanilor" înseamnă în limba bătrână "dacii de stâncă" sau "dacii de piatră". 

R.: Daţi-ne nişte exemple de cuvinte din limba bătrână, cum o numiţi dvs.
G.C.: Spre exemplu, pot să vă spun că apei i se spunea "iza" şi îmi veţi da dreptate. "Firiza", să zicem, înseamnă "firul apei". "Iz" înseamnă umiditate, rădăcina care dă sensul profund al cuvântului. De acolo vine "izvor", ungurescul "viz", pentru că noi cu limba maghiară avem foarte multe relaţii de interferenţă de-a lungul istoriei. De aceea avem "Dâmboviza", "Bistriza", dar promunţia terminaţiei cuvîntului este "iţa" care înseamnă "curgere", de fapt, şi s-a păstrat în limbă. "Bistriţă" înseamnă râu vertiginos de munte, torent. El dă cuvântul slavic "rapid", "bâstroe", care înseamnă "iute". Şi într-un "bistro" când intri eşti servit prompt. Muncitorului i se spunea "ar". A rămas în limba română cuvântul "argat", "muncitor gata de lucru". Dar "ar" înseamnă şi "a merge", în limba maghiară s-a păstrat expresia "ara ere", "încolo încoace", deci cu sensul de "mers", cum şi munca este o activitate de pendulare, o activitate în mişcare. Deci un om static nu poate desfăşura o activitate practică în teren, caracteristică timpurilor în care a apărut cuvântul. Pe urmă "grumaz", căruia în limba bătrână i se spune "mazgru". Acesta înseamnă "cel mai gros maţ" prin care fiinţa umană se alimentează şi are, ca şi celelalte cuvinte pe care ţi le-am spus, caracter mimetic.
R.: Limba aceasta bătrână, despre care vorbiţi, era limba geţilor?
G.C.: Eu consider că da. Este o limbă foarte veche care s-a vorbit cu certitudine cel puţin în partea noastră a pământului. Pentru că eu am găsit în mai multe locuri din teritoriile noastre reminiscenţe ale acestei limbi. Eu însumi am învăţat-o de la stâlpul satului, badea Ion din Valea Porcilor sau Stejarilor cum se cheamă astăzi, în apropiere de Vadu Izei şi am şi înregistrat descendenţi ai unor voievozi vorbind în limba bătrână. Mi-a spus un lucru interesant stâlpul satului: "Pruncule, dacă vei dori vreodată să ajungi la rădăcinile limbii omului, va trebui să vorbeşti limba îndărăt". E limba care te duce înapoi, la acele rădăcini. Şi aşa am reuşit să descriptez, cu ajutorul limbii bătrâne, o mulţime de inscripţii pretins runice, stela funerară din Lemnos, tezaurul de la Sânnicolau Mare, tezaurul de la Şimleu, care este atribuit popoarelor migratoare. Am găsit acolo un element extrem de controversat, dar care vine în sprijinul ipotezei noastre, a autohtonilor: un lanţ de aur care are elemente de activitate statică pe el: ace de cusut, foarfeci, sica dacică, tot felul de elemente care dovedesc că avem de-a face cu un popor de stabilitate, nu cu un popor nomad.

http://www.graiul.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=8730:george-cadar-cercettorul-care-tlmcete-qlimba-btranq&catid=11:cultura&Itemid=24#comments

Ucraina sau drama românilor de la margine


joi, 12 martie 2009


1. Reţetele rusificãrii
Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, Petru I cel Mare (1696-1721 ţar, 1721-1725 împărat), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) şi Pavel I (1796-1801), în deznaţionalizarea românilor refugiaţi (1711, 1739, 1774, 1792), înrobiţi (1650, 1661), deportaţi (1739) în teritoriile controlate de ţar şi a românilor cazaci (1739-1801), prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau acţiunea de manipulare a elitelor din Principate prin promisiuni de redobândire a libertăţii (1711, 1736, 1768, 1788), “constituţii liberale” (1769) şi chiar Unire (1772, 1789), ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului - “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.
Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812). Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape. Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii. Planul împrumuta mult din srategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774. Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786). Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.
Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.
Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor - n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.
Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie... slavă”.
Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte). Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul - solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani - Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar... Unirea. O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome: 1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop; 2) Un regat Ungar; 3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul; 4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia; 5) Grecia; 6) Constantinopolul cu Strâmtorile.
Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” - colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului. În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte. Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor. “Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor - grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.
Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti, şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu - Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică. De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.
În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale - cea sovietică. Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.

2. "Ucrainizarea"
Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”. Excepţie “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”. În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”. Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.
Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus. Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”. După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobilită, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.
După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia. Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci... României! Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar. Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.
În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”. Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”. Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.
Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva... românilor. La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”. Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase - bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.
Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume. Răspunsul i-ar fi edificat - identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova. Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români. De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.
Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă. N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”. Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”. Numele veneau de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun. Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”. Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor. Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.

3) Naşterea “Ucrainei”
Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord. Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia. Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza. În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz. Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor. Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).
În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României. La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie). La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei. Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei. La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov - pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus. Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie. Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”. Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică. Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917). Iar la 10/23 - 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.
În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar. La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva. Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie). Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor. Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie. Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă - “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.
În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis: “La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ - hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

4. “Moldovenismul”. Naştere şi teze
Convocate la Moscova, în zilele de 2-6 martie 1919, partidele comuniste şi social-democrate care aderau la experimentul sovietic au votat, în cadrul unei Conferinţe internaţionale, crearea Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern) având ca obiectiv destrămarea democraţiilor occidentale, dar şi a oricărei forme de stat autoritar, naţional sau teocratic şi instituirea, prin dezvoltarea revoluţiei socialiste a unei Noi Ordini, roşii, pe întreg mapamondul. A unui singur stat, universal, al “muncitorilor şi ţăranilor”, cu centrul la Moscova, a unui prim “stat planetar” aşadar, ca expresie a unei globalizări forţate, avant la lettre. Duşmanul declarat fiind formele de stat tradiţionale care perpetuau “exploatarea omului de către om”, inclusiv statul-naţiune, kominterniştii au declanşat lupta împotriva lui şi a “naţiunii burgheze”, propunându-şi întemeierea de naţiuni noi, în cadrul unei “revoluţii culturale” generalizate, ca bază pentru edificarea “internaţionalismului proletar”, deviza Kominternului fiind “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.
În ceea ce priveşte România, bolşevicii ruşi au continuat politica Rusiei ţariste. Nerecunoscând unirea “Basarabiei”, ei au proclamat-o “stat imperialist”, asupritor de “popoare”, militând pentru lupta de “eliberare” a acestor “popoare” până la destrămarea statului naţional, unitar, român, provocând, în această idee, dese incidente de frontieră sau pe teritoriul României (ex. Hotin, 1919, Tatar-Bunar, 1924). Este motivul pentru care, susţinând aceste teze la congresele sale (1922, 1924, 1928, 1931), micul Partid Comunist Român, întemeiat, ca anexă a Kominternului, la 8 mai 1921, a fost scos în afara legii la 19 decembrie 1924 (“Legea Mârzescu”). Pentru a demonstra veridicitatea acuzelor sale, Kominternul a inventat, în cadrul “revoluţiei culturale”, “naţiunea moldovenească”, asuprită, evident de România, prin “anexarea” “Basarabiei”. O “naţiune” care trăia pe teritoriul României până la Carpaţii Orientali, semn că Rusia sovietică dorea continuarea “Planului Prozorovski”, în numele noii “naţiuni” planetare pe care o construia, “naţiunea sovietică”. În acest scop a trebuit să recunoască, pentru prima dată, existenţa a peste un milion de români pe teritoriul său, între Nistru şi Nipru. Pentru a da consistenţă acestei “naţiuni” şi a crea baza de atac împotriva României, I.V. Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), făcând ca totul să pară drept o acţiune a “moldovenilor” oprimaţi. “Iniţiativa” a aparţinut unui grup de bolşevici “moldoveni”, originari din “”Basarabia, care au adoptat statutul de “refugiaţi” din acest teritoriu “anexat” de România Mare (Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, S. Tinkelman, A. Nicolau, I. Dic, A. Zalic, O. Diamandescu, T. Chioran, V. Popovici etc.). Aceştia au cerut, la l februarie 1924, formarea RASSM în componenţa “Ucrainei”, prin intermediul comisarului Apărării al Uniunii Sovietice, Mihail Frunze, descendent al unei familii din mica boierime “basarabeană”, Stalin “acceptând”, la data de 6 februarie.
La 23 iulie 1924, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist (bolşevic) a adoptat hotărârea cu privire la înfiinţarea RASSM, hotărâre pe care, la 12 octombrie 1924, în cea de-a III-a sesiune, Comitetul Executiv Central al PC (b) din RSS Ucraineană a adoptat-o la rândul său. încă de la 12 septembrie, comuniştii fugiţi din “Basarabia” după Unirea cu România, constituiţi la Moscova în “Asociaţia Basarabenilor”, au proclamat însă, ca obiective ale viitoarei “republici: 1) unificarea teritorial statală a “poporului moldovenesc”, până la Carpaţi, în cadrul Uniunii Sovietice şi 2) “apărarea Basarabiei de români” ca prioritate. Ei afirmau că “moldovenii” şi “românii” sunt popoare diferite, cu limbi diferite, româna fiind “limba de salon a burgheziei”. Astfel experimentul german, reuşit în privinţa inventării naţiunii “ucrainţilor” sau “ucrainenilor” era preluat de fosta victimă, Rusia, în numele noii sale ideologii “proletare”! În sprijinul moscoviţilor, “Partidul Comunist (bolşevic)” din Ucraina a creat la Balta, capitala RASSM până în 1929 (când a fost “detronată” de Tiraspol), un “Comitet moldovenesc” bolşevic ce a proclamat, prin vocea secretarului Ivan Badaev, că limba oficială în noua republică “nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti, franţuzisme, dar noi, treptat, o vom curaţi şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”. Iată aşadar cum discursul şi obiectivele declarate ale regimului Vladimir Voronin de la Chişinău, nu sunt, în fapt decât o reactualizare a ideilor fundamentalismului bolşevic al anilor ’20 şi cum, sprijinind această orientare, Leonid Kucima şi Vladimir Putin se identifică, prin obiective şi metode cu defunctul “Tătuc al popoarelor”, I.V. Stalin! Mai rămâne ca cei doi campioni ai dialogului Noii Rusii cu democraţiile occidentale să ceară, ca odinioară Stalin, prin Komintern, sprijinul tuturor partenerilor din Occident pentru susţinerea “prin toate mijloacele posibile”, a aspiraţiilor “naţionale” ale “moldovenilor” care ar fi altceva decât românii, având “o limbă de-sine-stătătoare faţă de cea română”. Cu precizarea că, ieri ca şi azi, ocupantul a înţeles şi înţelege prin “moldoveni” nu pe băştinaşii români ci pe toţi trăitorii în “Basarabia” şi “Ucraina”, în primul rând pe cei “implementaţi” pe post de colonişti în locul românilor deportaţi.
Din 1927, de când conferinţa “Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina” a prezentat (10 noiembrie) prin “moldoveanul” Vitali Holostenko, raportul “Despre rezultatele şi perspectivele politicii naţionale”, toţi românii trăitori în “Ucraina” dintre Nistru şi Nipru au devenit peste noapte “moldoveni”, chiar dacă, în aceste teritorii conaţionalii lor continuau să le spună aşa cum apucaseră, de la primele contacte slavo-române - “volohi” (“Români”). Ca obiectiv prioritar, noua “construcţie naţional-culturală”, numită “naţiunea moldovenească”, trebuia să ia în calcul, potrivit lui Vitali Holostenko faptul că “graniţa noastră este nu Nistrul ci Prutul. De aceea, lucrul nostru în acest domeniu trebuie să fie proiectat în aşa fel încât să nu ne izolăm în acest teritoriu pe care îl avem acum, dar să ţinem cont de faptul că, în viitor, lucrul în domeniul construcţiei naţionale va fi înfăptuit şi printre moldovenii din Basarabia”. Pentru a-şi pune ideile în practică, Vitali Holostenko a fost impus de Komintern, la cel de-al IV-lea Congres al PCR, desfăşurat la... Harkov în RSS Ucraineană, secretar general al Partidului Comunist ... Român. El 1-a înlocuit în funcţie pe “românul” Elek Kőbles care, culmea, deşi ungur se împotrivea ideii că România ar fi stat “imperialist” şi “multinaţional”, activând la Bucureşti, pe vremea copilăriei “revoluţionare” a lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Saul Bruckner sub numele de împrumut “Barbu”.
Patru ani mai târziu, la 27 februarie 1932, acelaşi Birou al “Comitetului moldovenesc regional” al Partidului bolşevic din Ucraina a stabilit că, izbândind în RASSM, noua “construcţie naţională moldovenească”, trebuie să se extindă, prin toate mijloacele asupra românilor dintre Nistru şi Prut şi, într-o a doua etapă, asupra celor dintre Prut şi Carpaţi. Şi, preluând din arsenalul ţarului Alexandru I sloganul “independenţei”, pentru a facilita acest proces a decis ca “întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”. Măsura fusese aplicată cu succes în perioada 1926-1928 în Orient, vizând, prin renunţarea la alfabetul arab, în care era scris Coranul, deznaţionalizarea popoarelor turce. În Uzbekistan, Kirgistan, Turkmenistan, Daghestan şi Kazahstan, având la dispoziţie, în sprijinul şcolilor peste 100 de ziare şi reviste, circa 36 de minorităţi naţionale islamice subjugate, însumând 35 de milioane de “sovietici” în devenire, utilizau deja alfabetul latin, în locul celui chirilic pe care îl respingeau ca fiind al ocupantului.
În ceea ce-i privea pe români, măsura viza acceptarea, “în activitatea ulterioară (de pe teritoriul României - n.n.) de construcţie naţională şi culturală”, ideii necesităţii “îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”. Dar permiţând contactul direct cu presa şi literatura română, ea a favorizat declanşarea crizei de conştiinţă a “moldovenilor” din “Ucraina” şi afirmarea apartenenţei lor la poporul român, motiv pentru care “luând în seamă cererea organizaţiilor sovietice soţialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Soţialiste Moldoveneşti despre treşerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”, s-a decis, prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 “a treşe scrierea moldovenească de la alfavitu latin la alfavitu rus, pe teritoriul întregii RSSM, de la l mart anu 1941".
În fapt, prin ultimatumurile din 26 iunie şi 27/28 iunie 1940, obiectivul prioritar fusese atins: 50.500 km2, însumând nu numai teritoriul “Basarabiei” dar şi al Herţei şi “Bucovinei” de Nord fuseseră smulşi României şi o masă de 3.700.000 de locuitori se cerea sovietizată şi deznaţionalizată, parte prin “ucrainizare”, parte prin “moldovenizare”. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească îşi împlinise menirea, ne mai fiind necesară. Drept urmare a fost desfiinţată prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940. Raioanele Ananiev, Balta, Birzula, Codîma şi Ocna Roşie cu o populaţie “moldovenească” de 58Î au fost incluse în RSS Ucraineană fiind supuse “ucrainizării”, celelalte fiind lăsate la dispoziţia unei noi construcţii statale artificiale. De asemenea, din teritoriul răpit, Herţa şi judeţele Ismail, Cetatea Albă, Hotin au fost abandonate ucrainizării, împreună cu porturile dunăreano-maritime, judeţele Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca, împreună cu raioanele transnistrene Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol, fiind destinate “moldovenizării”, în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, separată de RSS Ucraineană.
Devenită politică de stat în noua Republică (RSSM), moldovenizarea a trebuit însă amânată, până după război deoarece, armata română, intrând în luptă la 22 iunie 1941, a eliberat până la 26 iulie 1941 toate teritoriile răpite, trecând de a doua zi la eliberarea întregului spaţiu românesc de “la Margine”, până la Nipru, la 17 august 1941, Ion Antonescu fiind în măsură să-i comunice lui Adolf Hitler: “îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”. Fosta RASSM, Regiunea Odessa şi raioane din Viniţa şi Nicolaev, însumând, în cadrul a 13 judeţe şi 65 de raioane, 39.733 km2, între Nistru şi Bug, cu 2.316.266 locuitori au intrat sub administraţie românească directă.

5. Relansarea “ucrainizãrii” şi “moldovenizãrii” în anii postbelici
În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligeranţă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti. Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, “ucrainenii” au trecut rapid la “ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, numele a 90 de localităţi româneşti fiind schimbate. Astfel, Acmagit a devenit “Belolesie”, Bairamcea - “Nicolaevka”, Balta - “Plavni”, Gantemir -”Zelinoe”, Amara - “Krutoiarovka, Regina Măria - “Marianovka”, Sărăţica - “Jovneţvoe”, Frumuşica - “Staroselie” etc.
În RSSM, “remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău. Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de “răsculăcire” (“deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21Î din populaţie). Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 - 10 aprilie 1954, prin operaţiunile “Zapad” (Vest) sau “iug” (Sud) şi, respectiv “Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB. În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, OCUPATĂ DE ARMATA ROŞIE DE LA 23 AUGUST 1944, PÂNĂ ÎN IANUARIE 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi politică a statului. S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al “ucrainţilor” prin mişcările de secesiune “ucrainene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 - 9 martie 1945). “Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamnă filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografia proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller. Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea orice referire la teritoriile răpite de ruşi altfel decât ca la o “retrocedare” sau reparaţie istorică. Umplând Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor, proletcultiştii au proclamat prin “savanţii” cu care încă ne lăudăm şi mai tinerele lor odrasle, astăzi importante personaje “civice” şi “bureţi de democraţie” ai unei “elite” culturale căreia, evident, îi pute a “naţionalism” sau... “criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a “poporului muncitor”. Istoricii şi lingviştii au “demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind la începutul anilor ’60 în tentativa de proclamare a acesteia drept limbă slavă. Pentru aceasta în istoriografie s-a strecurat extrem de periculoasa idee a rezistenţei “dace”, cu sprijinul “dacilor liberi” (gen Tarbos) împotriva “jefuitorului” “imperialist” roman şi a “eliberării” din anul 271. Diminuarea până la excludere a romanităţii noastre dădea noi perspective tezelor “moldovenismului”.
Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul “naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 1952), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă (15-22 aprilie 1964, “Declaraţia din aprilie”) urmată de moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965).
Într-un război surd, care continuă până astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele “revoluţiei culturale” kominterniste. Nepregătită pentru războiul imagologic, parte a celui “psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă ale PCR, ea a început să piardă teren însă la sfârşitul anilor ’70, ai declanşării procesului “revoluţionar” de schimbare la faţă, din nou, a Rusiei imperiale care avea nevoie, pentru a dăinui, de o masivă infuzie de capital şi tehnologie-Vest şi de un nou management economic şi social, clacând definitiv în deceniul al nouălea al veacului trecut când a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, devenind obiect al regizorilor revoluţiilor “spontane”.
În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor “moldovenismului” care au revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în “naţiuni culturale”, aberaţie “implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile “analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma “naţiuni spirituale”.

6. “Dacismul” în slujba “moldovenismului”
În calea “moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor “moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente: 1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS - ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice; şi 2) limba ROMANĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.
Pentru a-şi atinge scopul, ideologii “moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind “aceeaşi limbă” între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul “dac” şi poporul “get”, prin transformarea în “popoare” a fragmentelor trace locuind în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei (“dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii). Românii ar fi “dacii” care au preluat de la “romani” doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe “romani” limba latină. Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la “un milion de paşi”, urmând să “românizeze” prin “descălecare”, ulterior, Ardealul pustiu (locuit la venirea maghiarilor doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice unde s-au născut popoare slave (sârb, bulgar, “ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul “slav”, “moldovenesc”, invadat de “români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan care popor şi-a căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea “moldovenilor” acasă. Parţial “eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul “moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susţine astăzi, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin.
În perspectiva noii “schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, “moldovenismul” ca şi alte “isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor “spontane” anunţate de “Glasnost” şi “Perestroika”. Drept dovadă, angajate în procesul de “liberalizare”, forţele bolşevice de la Ghişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele “Teze” ale CC al PCM, sub titlul “să promovăm restructurarea prin fapte concrete” care recomandau să fie păstrate “limba moldovenească”, “grafia slavă”, “limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci “un bilingvism real”, “prietenia popoarelor” etc. De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de “român”, prin proclamarea “limbii române”, a lor ca parte a poporului român şi a “istoriei românilor” etc.
Întrucât procesul de creare a “poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând “restructurarea”, ruşii riscau să deschidă “cutia Pandorei” şi să scape de sub control “naţionalismele” popoarelor subjugate parţial sau total. De aceea, “restructurarea” trebuia să lovească “revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în “socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin şi pe eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită “centurii de foc” pe care aceste state o formau. În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic “revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România. Ca atare, în epoca pregătirii intensive a “revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin “spontane” ori “de catifea”, în Europa central-răsăriteană, “revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca “perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut, valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări “socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica), inclusiv sau apoteotic şi domeniul conştiinţei naţionale, bulversată prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor. Interesant este faptul că ultima “adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?) Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de... Istorie. Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România va fi primul stat socialist bulversat (în 1985) “revoluţionar”, “a doua zi” după înlocuirea la Moscova a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea “Rumeanov”) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea “exploziei” “lagărului socialist” periferic, european sau va fi lăsată ultima (1987 ori... 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept “exemplu” pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă? Ce “soluţii” s-au adoptat... cunoaştem, deoarece este deja istorie trăită şi este meritul forţelor patriotice naţionale româneşti, faptul că România nu a cunoscut (încă) soarta Cehoslovaciei şi Iugoslaviei! Este de reţinut însă, faptul că, reluându-se tentative kominterniste mai vechi, în primul rând în România, Bulgaria şi Ungaria, dar şi în Iugoslavia, Polonia şi “Ucraina” vestică (ultimul teritoriu “slavizat”) au apărut brusc, teorii identice, menite să le altereze tot ceea ce ştiau despre propria identitate şi, deşi aveau un interes comun (scăparea de sub tutela Moscovei şi evadarea din “lagărul roşu” în lumea democratică de tip occidental).să transforme popoarele acestor state în adversare de moarte, mergând până la acceptarea războiului ca metodă de “rezolvare” a falselor litigii create de foştii ocupanţi, între ele. Erau teorii protocroniste, în domeniul Istoriei, născute brusc şi identic (dovadă a existenţei unui centru unic de concepţie şi difuzare) în aceste ţări, în anii 1978-1980, pe coordonatele “naţionalismului” socialist, exacerbat dincolo de limitele bunului simţ, printr-o propagandă găunoasă şi total paralelă cu ştiinţa şi adevărul. Erau teorii despre primordialitatea şi puritatea popoarelor... “dac” (“adică român”), “magara” (adică “maghiar” sau “ungur”), “moes” sau “eneit” (adică “bulgar”), “rase” (adică “sârb”), ori a aşa-zisului popor “ucrainean” (“la mărginean”) etc., toate băştinaşe de la... Adam şi Eva în... spaţiul etnogenetic românesc, afirmându-şi actuala limbă, tradiţiile şi cultura actuale, cu sute de mii de ani, dacă nu cu milioane, înaintea apariţiei lui Homo Sapiens Sapiens. Parcă vedeai, ascultându-i pe diverşii propovăduitori ai curentului, maimuţele antropoide, ţopăind printre saurieni, din cracă în cracă şi declamând cu patos revoluţionar poezii patriotice în limbile literare română, ungară, bulgară, sârbă, polonă sau... “ucraineană”. Şi toate aveau 3, 5, 15 sau 17,5 m înălţime, pentru că, “cel mai mare pitic” din lume nu mai era “piticul sovietic”, cinstea de a-1 avea printre strămoşi, fiind revendicată de români, unguri, bulgari, sârbi, polonezi, “ucraineni”. Autogratulându-se cu titlul de “patrioţi”, mii de “intelectuali”, produse de serie ale partidelor comuniste, fără vreo legătură cu cercetarea de specialitate, în primul rând “activişti”, adică “revoluţionari de profesie” (astăzi ... profesori universitari), fără vreo meserie precisă, adică vechea masă de manevră a Kominternului, au devenit peste noapte specialişti în Istorie şi lingvistică. Dar şi câţiva “istorici” de partid, specializaţi în “istoria mişcării muncitoreşti” şi a partidelor comuniste s-au reorientat spre comuna primitivă, pentru a căuta probabil izvoarele comunismului. Bizar este faptul că cei care trecuseră de la “eroii” Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, la întemeierea PCR de către... Horea, Cloşca şi Crişan, la “poporul geto-dac” cu indivizi de 17,5 m care i-au învăţat pe “romani”... latina, la descifrarea a mii de cuvinte “dace” (fără ca ei să posede cunoaşterea nu a limbilor clasice, ci măcar a vreunei limbi de circulaţie, în afara dialectului rutean ori unguresc pe care îl vorbeau acasă) din banala inscripţie “VÂNAICA DTRU” zgâriată, ca semnătură, de un ţăran oltean, contemporan cu noi (VASILE NAICĂ DUMITRU) pe o “ceaşcă dacică” (opaiţ) găsită în grădină etc., aparţineau mai toţi “naţionalităţilor conlocuitoare” (ungară, bulgară şi “ucraineană”) ceea ce ar duce cu gândul la ipoteza că nu numai excesul de zel neo-bolşevic “îi mâna în lupta” pentru negarea romanităţii românilor.
Ceea ce îi unea pe toţi aceşti “specialişti” într-ale istoriei românilor, bulgarilor, ungurilor, “ucrainenilor” etc. era faptul că puneau semnul egalităţii între populaţiile vechi europene şi popoarele noi, moderne, negând “etnogeneza” ca fenomen comun tuturor regiunilor Lumii Vechi şi Noi.
Susţinuţi de două institute create de emigraţia lor în Argentina, “specialiştii” unguri proclamau că, mult înaintea elamiţilor şi sumerienilor, “poporul magara”, adică unguresc a civilizat în patru valuri succesive Europa, ar fi inventat focul, roata, scrisul, într-un cuvânt civilizaţia, ba chiar şi creştinismul înainte de Iisus. Iar dacă Iisus nu a fost cumva “ungur” deşi toate “dovezile” converg în acest sens, Burebista şi Decebal au fost cu siguranţă. “ - Nu-i adevărat - ţipau “specialiştii” bulgari - poporul moes sau eneit”, într-un cuvânt “trac, adică bulgar” le-a făcut pe toate astea. “ - Ba nu, poporul “rase” adică sârb, “polon” sau “ucrainean”. Până când veneau “specialiştii” de la Bucureşti grupaţi în “Cercul Deceneu”, adjudecând civilizaţia pentru “daci” sau (dacă erau sprijiniţi financiar de Iosif Constantin Drăgan) “traci”, adică “români”, care ar fi populat numai ei, nemaifiind loc pentru alţii Europa, de la Urali la Atlantic, fără să se întrebe cum de ne-am restrâns în halul ăsta şi cât de tare am decăzut, scăzând, de la 17,5 la 1,5 m înălţime. Ba mai puneau şi semnul egalităţii între “Zamolxis” ori “Deceneu” şi... Dumnezeu.
Cei care se lăsau (şi se lasă) seduşi de asemenea aberaţii erau (sunt), elevi, studenţi, în căutare de mister sau medici, avocaţi, ingineri, profesori, ofiţeri etc, având ca hobby Istoria, plafonaţi în propriile meserii ori trăind cenuşiu, fără satisfacţii, ca urmare a scăderii nivelului de trai şi lipsei posibilităţilor de afirmare. Degeaba îi trimiteau la plimbare istoricii şi arheologii autentici pe cei care cereau catedre de “limbă dacă” la Cluj sau schimbarea numelor PCR şi RSR în PCD (“Partidul Comunist Dac”) şi RSD (Republica Socialistă Dacia”), pentru că agenţii kominternişti, pregătitori ai revoluţiilor “sociale” şi culturale le-au deschis “culoare” de manifestare.
Îmbrăcată în haina patriotismului exacerbat şi urmărind, prin manipularea “în orb” a propagandiştilor din teren, vulnerabilizarea neamului prin anihilarea conştiinţei naţionale româneşti, a mândriei de apartenent la civilizaţia primordială europeană, de expresie latină, în scopul spargerii unităţii statale româneşti, cultivată prin visători, în scopul creării pepinierei viitorilor executanţi, “isteria dacică”, deosebit de violentă în anii ’80, a activat în România pe două căi, încercând să lovească de “sus” în “jos”: 1) pe linia partidului unic, prin grupul de ţucălari ai “specialistului” Ion Popescu - Puţuri, cel care îi “legitima” lui Nicolae Ceauşescu (prin confuzia cu fratele său, Marin) trecutul de “revoluţionar”, grup concentrat la ISISP (“Institutul de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice” de pe lângă CC PCR si 2) pe linie militară, prin conducerile CSCITM (Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) creat în 1968 de generalul Eugen Bantea (Yakub Beer) şi Editurii Militare, prin grupul de “specialişti” gravitând în jurul “celui mai mare istoric în viaţă”, Ilie Ceauşescu, patriot fără cultură reală dar general, şef al Consiliului Politic Superior al Armatei şi frate al dictatorului.
Linia de partid, fundamentalistă, privindu-i pe romani ca pe nişte “jefuitori imperialişti” a exclus cu totul românizarea şi apartenenţa noastră la civilizaţia europeană veche, păgână, apoi creştină, creând premisele “invitării” noastre, după 1989, să ne “integrăm” în “casa comună” clădită de înaintaşii noştri “romani” - Europa şi care, de drept, ne aparţine prin moştenire etno-culturală. Linia “militară”, unde s-a întâmpinat mai multă rezistenţă pentru că lucrurile au fost luate în serios de cercetătorii autentici, în ciuda zelului coloneilor politruci (astăzi fără excepţie, “europeni”, “democraţi”, ba chiar “creştin-democraţi” şi “regalişti”) de a fi pe placul Şefului s-a mulţumit doar să acrediteze ideea că românii ar fi “dacii” care au “preluat de la romani numai limba”, aberaţie strecurată sub semnătura lui Ilie Ceauşescu, în “capodopera” “Transilvania, străvechi pământ românesc”, şi în volumul I al Tratatului de “Istoria militară a poporului român” (1984).
La curent cu tot ceea ce apărea în domeniu în “ţările vecine şi prietene”, tinerii istorici militari de atunci au înţeles că nebunia se răspândea în forme identice, fiind clar dirijată şi favorizată, în primul rând în Bulgaria, România, Ungaria şi “Ucraina”. Şi punând întrebarea clasică a istoricului, “Cui foloseşte?”, au înţeles că dinspre Răsărit veneau “nori negri”. Drept care au încercat să reacţioneze, împotriva propriilor şefi, cum s-au priceput, intrând “în campanie”. Au susţinut în Bucureşti şi în ţară sute de “expuneri” sau “comunicări” care începeau cu “clişeul”: “Tovarăşi! Nu a existat niciodată un popor dac! Poporul se chema TRAC, «dac» fiind o denumire locală, gen «bănăţean» sau «haţegan» pentru tracii din Banat, vestul Olteniei şi S-V Transilvaniei. Tot aşa nu a existat niciodată un popor roman în sensul etnic actual. «Roman» însemna cetăţean, om liber. «Civis romanus natus dacus» scrie pe pietrele funerare. Cine nu era «roman», conform Constituţiei Antoniniene era sclav! Numele de «roman» dobândeşte conotaţie etnică prin poporul român.”
Apoi au încercat să atragă pe diverse căi atenţia şi lui Ilie Ceauşescu şi “celor în drept” utilizând cu regularitate paginile publicaţiilor “Scânteia tineretului”, “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”, că teoria conform căreia ROMÂNUL AR FI DACUL CARE A ÎNVĂŢAT LIMBA LATINĂ, creează următoarea “realitate” etnică a anului 275, după “retragerea” aureliană: 1) un popor dac în teritoriile zise libere; 2) unul roman la sud de Brazda lui Novac şi 3) români în fosta Dacie romană nord-dunăreană. Că se exclud astfel din aria etnogenezei şi, prin urmare din spaţiul românesc nu numai toate teritoriile româneşti rămase în afara fruntariilor actuale ci şi 3/4 din cele situate în interior. CĂ SE ALIMENTEAZĂ TEZA RUSEASCĂ A MOLDOVENISMULUI, din “dacii liberi”, încă atestaţi în veacul IV (deci alături de... români) şi slavi, ruşii urmând a declara că s-a născut UN NOU POPOR MOLDOVENESC, “românizat” prin “descălecat” în veacul XIV şi care, o dată proclamat ca atare, îşi va reclama “libertatea” şi “unitatea” între Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai mult, că se alimentează vechile teze germane puse în circulaţie de ofiţeri imperiali şi preluate de unguri, în sensul că, dacă dacii vorbitori de latină sunt consideraţi “români”, înseamnă că în anul 275 s-au retras din Dacii NU ROMANII, cum susţin adversarii autohtoniei şi continuităţii noastre ci de-a dreptul ROMANII, AURELIAN ÎNSUŞI şi CEA MAI MARE PARTE A MILITARILOR DIN BAZINUL DUNĂRII INFERIOARE ŞI MARITIME DEVENIND, CA BĂŞTINAŞI VORBITORI DE LATINĂ... “ROMÂNI”.
Reacţia tinerilor istorici militari a fost motivată de... FRICĂ. In momentul în care, după scurtele intermezzo-uri numite “Andropov” şi “Cernenko”, la Kremlin a ajuns Gorbaciov şi şi-au adus aminte de datele furnizate de omologii occidentali la Congresul mondial din 1980, au înţeles că nu soarta “socialismului” care tocmai decedase ci soarta României era pecetluită. Făcând o selecţie valorică a analiştilor “bătrâni” ai armatei (ca grad şi experienţă), oameni de 40-50 de ani atunci, deci nefacând parte din generaţia “proletcultistă”, ei i-au pus la curent cu datele pe care le aveau şi împreună au redactat un material-sinteză al deteriorării vieţii în România în perioada 1980-1985, al prăbuşirii tuturor domeniilor de activitate şi al agresării conştiinţei naţionale prin Istorie, acuzându-i pe numiţii Ion Popescu Puţuri şi Ilie Ceauşescu de trădare inconştientă de ţară, indicând existenţa unor agenţi străini printre adulatorii lor şi prognozând “agresarea şi spargerea României în bucăţi” în 1987 sau... 1989, împrejurare în care Nicolae Ceauşescu avea să sfârşească de “moarte violentă”. Semnat în clar, cu nume, grad, funcţie şi înmânat direct ministrului de atunci al Apărării materialul s-a soldat cu îndepărtarea rând pe rând a semnatarilor, începând cu colonelul Al. Gh. Savu, autorul unei celebre cărţi despre “Dictatura regală”, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, considerat (pe nedrept) “creierul” “conspiraţiei” şi terminând cu cel mai mic în grad, funcţie şi vârstă atunci, semnatarul acestor rânduri, declarat “capul răutăţilor”, “trădător al istoriografiei naţionale” şi pus “în ancheta CI” de către Ilie Ceauşescu (care şi-a cerut personal iertare în 1992), abia la 21 noiembrie 1989. Din cei 13 istorici şi analişti militari semnatari, mai trăiesc astăzi 5. Nici unul nu mai este însă cercetător ştiinţific în domeniul istoriei militare sau militar activ, pentru că în bătălie contează doar victoria! Iar şansa victoriei, istoricii militari au irosit-o în 1987, când la Moscova a apărut, încununând tezele “moldovenismului”, lucrarea colectivă, destinată Occidentului - “Istoria modernă a Europei şi a celor două Americi”. În ceea ce ne priveşte, aceasta identifică pe teritoriul actual al României “TREI POPOARE ÎNRUDITE, DAR, EVIDENT DISTINCTE: 1) un “popor român”, născut în Banat, Oltenia, provenit din “dacii” care “au învăţat latina” şi care s-ar fi extins ulterior, românizând Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul, Crişana, Maramureşul; 2) un “popor moldovean”, la est de Carpaţi, ca rezultat al coabitării geto-slave din veacurile IV-V, “descălecat” de români în veacul XIV, “deznaţionalizat” şi care trebuie să revină la matca... slavă şi 3) un “popor vlah”, venit, spre deliciul revizioniştilor unguri, nu se ştie când, din Balcani şi infiltrat în Germania.
Atenţionăm cititorii că ACEASTA ESTE IMAGINEA care ne-a fost făcută în Occident, în preajma declanşării “revoluţiei” lui... Lazlo Tokes şi că ACEASTĂ IMAGINE A PRIMIT CONSACRAREA prin eforturile, încă o dată reunite ale interesaţilor ruso-germani, investitori şi susţinători, între altele ai Proiectului Bâstroe, concretizate la 8 octombrie 2004, orele 10.00, prin deschiderea la Chişinău a Congresului I al poporului moldovenesc de către Vladimir Voronin, iar la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, pe banii noştri şi în dispreţul guvernului al cărui mesaj (semnat de dl. Titus Corlăţean) a fost ignorat (dlui Viorel Badea, reprezentantul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni nu i s-a permis să-1 citească), a Congresului I al poporului vlah, “altceva decât poporul român”, de către nonagenarul silvicultor Vasile Barba venit special de la Freiburg.
Toate aberaţiile apărute în lucrarea sovieticilor fiind argumentate în 1987 prin ample citate din “Operele” semnate de Ilie Ceauşescu şi confecţionate de grupul care îl manipula, istoricii militari au făcut un al doilea raport-sinteză, asupra cărţii, atenţionând şi asupra atacurilor conexe apărute în publicaţiile din toate statele “lagărului socialist” european, dar acesta nu a ajuns niciodată la destinatar. Aflând pe căi oculte de existenţa lui, Ilie Ceauşescu 1-a cerut insistent, neoficial, direct de la sursă, luni de zile, fără însă să îl poată obţine. Cu această ocazie a aflat că istoricilor militari li se ridicau până şi manuscrisele, pentru a nu rămâne vreo urmă din ceea ce produceau cu adevărat şi a se putea înainta conducerii armatei, doar ceea ce “trebuia”. Dar descoperirea nu a fost suficientă să-1 trezească la realitate!
Doi ani după “evenimente din decembrie 1989”, “îmbătrâniţi” prematur de eşecuri şi reluând disputa pe alte baze, supravieţuitorii grupului din 1985 i-au dat în presă o replică dură unui mare gazetar patriot, ctitor de revistă şi partid care deplângea soarta lui Ilie Ceauşescu, arătând cât de mult “s-au bucurat ungurii” când au aflat că acest “mare istoric” a fost arestat. Răspunsul a fost că ungurii “s-au tăvălit de necaz” pentru că un mai mare susţinător, din necunoaştere, al teoriilor lor decât acest fiu de ţăran ajuns acolo unde nu îi era locul, nu va mai putea fi produs în viitor. Numai că viitorul avea să demonstreze prin apariţia... ghermanilor care s-au “săturat de România”; în această privinţă, istoricii militari s-au înşelat. Marele gazetar n-a reţinut decât semnătura, “ANA CONDA” neînţelegând de unde şi de ce un astfel de “şarpe rău” se aruncă asupra oamenilor pe care el îi preţuia. Or mesajul “şarpelui” era că PATRIOTARDISMUL, monstruosul făt rezultat din încrucişarea PATRIOTISMULUI CU LIPSA DE CULTURĂ este cel mai periculos duşman al ADEVĂRULUI, al PATRIOTISMULUI şi al POPORULUI ÎNSUŞI!

7. “Dacismul” şi “moldovenismul” dupã... “Evenimente”
În deceniul “pregătitor al revoluţiilor «spontane»”, aşadar, în statele “lagărului socialist” european, pe fondul agravării progresive şi dirijate a calităţii vieţii şi al degradării programate a culturii generale, însuşite de tinerele generaţii, în procesul educaţional, absurdităţile protocroniste în Istorie au prins, omul de rând refugiindu-se cu frenezie, fără să-şi dea seama că face jocul “Marelui frate de la Răsărit”, din realitatea tot mai greu de suportat, într-un trecut himeric, în care ar fi fost... CINEVA. Eventual... “buricul Pământului”! Baza viitoarelor “isme”, adică “naţionalisme”, “fundamentalisme”, “regionalisme”, “sectarisme”, “patriotisme” locale, care aveau să devină operante în faza a doua, “postrevoluţionară” a procesului declanşat de Moscova şi partenerii săi strategici, era astfel creată. Pentru ca, o dată statele anihilate, să se declanşeze ofensiva împotriva unităţii popoarelor lor.
În ceea ce ne priveşte, nu numai că vechiul centru răsăritean şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de “naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea pentru că ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole - ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, nu puteau fi invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără drept la replică pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă. Vorba prietenului nostru de la Bremen, istoricul Viorel Roman, “ia-i neamţului dreptul roman şi 1-ai aruncat înapoi, în pădure”. De asta sapă probabil nu numai la Bâstroe ci şi la temelia poporului român, inventând diverşi Vasile Barba care visează un popor vlah, mai vechi decât dacii şi mai latin decât românii. Ca şi la temelia poporului bulgar de altfel, bulgarii din Macedonia declarându-se “popor slav-macedonean”, băştinaş din vremea lui Alexandru Macedon care ar fi fost din stirpea sa sau la temelia “ucrainenilor” care înregistrează o crescândă întoarcere la statutul de “rutean”. Totul se face astăzi însă nu în interesul vreunui popor anume, fie el rus sau german, ci al unor grupuri industrial-financiare care au investit în “revoluţiile” mai mult sau mai puţin “spontane” şi în “schimbarea de sistem” în jumătatea estică a continentului, pe de o parte pentru a ieşi din criză pe spinarea fostelor state socialiste, pe de alta pentru a-şi relansa profitul prin accederea pe nimic la resursele clasice;rămase neexploatate şi la mâna de lucru ieftină din respectivele state. Abandonată fiind ideea statelor unite ale Europei, ca Europă a egalilor;lansată la 9 mai 1950, ismele şi orgoliile locale sunt utilizate astăzi, în faza a doua a procesului de preschimbare a Estului, în interesul unei Europe de expresie germană, aliată cu o Rusie de expresie, ca de obicei, imperială. O Europă a “landurilor”, potrivit “principiului Kohr” (“Tot ce este mic este minunat”) a statelor care să nu depăşească 10 milioane de locuitori, incapabile să-şi protejeze resursele şi împiedicate să viseze la “naţiunea etnică”, având dreptul să aspire doar la “naţiunea spirituală”, bazată nu pe etnie, tradiţii, limbă, trecut, cultură şi interes comun sau teritoriu, ci pe apartenenţa religioasă, atât de “convingător” prezentată de Francois Mitterand la Congresul mondial de... Istorie de la Montreal, din 1995, ca putând exista “şi în absenţa frontierelor şi a statului.
Utilizându-se, pe post de berbece, “drepturile colective” ale minorităţilor etnice, cehii şi slavonii (iugoslavii) au fost sparţi în două, respectiv şase naţiuni spirituale, statele lor încetându-şi existenţa. Cu atât mai mult cu cât fabricatele teorii protocroniste şi-au făcut datoria lăsându-i pe locuitorii întregii Europe central-răsăritene fără identitate naţională reală. Cu excepţia specialiştilor autentici, unguri, cehi, sârbi, bulgari, polonezi, “ucraineni”, români, pe care, însă, nimeni nu-i ia în seamă, nici un european al acestei regiuni nu mai ştie exact cine este. Dar fiecare este... nu liber, ci de-a dreptul stimulat să viseze şi să-şi exprime cu violenţă visul care-1 îndepărtează de realitatea cotidiană şi milenară. Până la totala măcinare reciprocă şi la dezintegrarea realităţii, în scopul construirii uneia noi, contrafăcute, exprimată prin topirea tuturor “ismelor” în cea finală, globalizantă, a tuturor etniilor într-o singură naţiune, cea “europeană” de “consumatori” şi a tuturor religiilor într-una singură, doar aparent creştină, de “ascultători”! Vremuri prevestite de altfel, de Biblie! Până la venirea însă a “Apocalipsei” pentru toţi, s-a produs “Apocalipsa” pentru cehi şi sârbi imediat după 1989. Şi nici noi, ROMANII nu ne simţim prea bine! Ca să renunţăm la numele de ROMÂN şi ROMÂNIA, utilizat ca antidot la separabila “Moldo-Vlahie” de generaţia Cuza, ne-am confruntat deja cu diversiunea “rromă”.
Neştiind că rudele lor din Orient şi Nordul Africii nu cunosc nici numele de “atziganes” (de unde gitan, gitano, zigeuner, ţigan etc.) dat lor în Asia Mică după numele unei secte creştine locale, care avea cam acelaşi mod de viaţă, nici cel de “rom”, dat de sârbi după “România” astăzi “Rumelia”, adică după regiunea prin care au pătruns în Europa în urma oştilor otomane, în 1354, ţiganii au acceptat ideea “protocronistă” a venirii lor din India, pe la 1241, în urma tătarilor. “Rom” ar însemna, numai în limba celor europeni “om”, şi nu regiunea de apariţie. Sunt însă tot atât de “romi”, adică “românii” sau “romaioi” adică greci, pe cât sunt de... “cehi” sau “egipteni”, întrucât, după ce au apărut la sârbi în 1356 şi s-au răspândit în teritoriile româneşti între 1378 (Muntenia) şi 1400 (Transilvania) au năpădit... Boemia, motiv pentru care, când s-au apropiat de Franţa, francezii le-au spus “boemieni”, de unde cuvântul romantic “boema”. Singulari, ca de obicei, englezii, luând în calcul portul lor oriental, le-au spus “egipteni”, adică “gipsyies”. Dintre toţi europenii însă, numai noi, românii am acceptat diversiunea “rromă”, pentru ca mankurţii noştri să poată renunţa mai uşor la propriul nume, spre a nu fi confundaţi în Europa.
Pe fond s-au reactivat patrioţii - “daci”, cetăţeni oneşti, cu vocaţia scrisului, dar fără cultură în domeniu, gen Pavel Coruţ şi Geo Stroe ex-ofiţeri, Ion Gheorghe, ex-poet, astăzi slăvind virtuţile armatei ruse, Pavel Lazăr Tonciulescu, ex-absolvent de liceu, astăzi decedat, Napoleon Săvescu, medic chirurg diplomat în Bahamas şi trăitor pe post de Mecena în SUA şi alţi domni şi doamne cu sau fără grade grupaţi în jurul unor reviste sau academii “geto-dace”, organizând apocaliptice “congrese” şi reuniuni-parastas pentru Neamul Românesc şi îndemnându-i pe cei mai slabi de înger să se declare “daci” la ultimul recensământ, din 2002. Diversiunea “vlahă” a prins, pe barba lui Barba printre arumâni, românii sud-dunăreni declarându-se alt “popor” şi arogându-şi doar pentru ei numele străin, respins ca o insultă de înaintaşii lor, de “vlah”, de parcă nu ne-ar spune încă şi astăzi nouă, nord-dunărenilor, în propria noastră ţară, unii, “büdös olahok”. Ba şi la “vlahi” a apărut o dizidentă, un arumân mai cu moţ, Karaghiaur, declarându-se “prinţ cuman” şi începând să căftănească “baroni” şi “conţi” “cumani” printre “intelectualii subţiri” din Oltenia şi Moldova, fără să trezească totuşi simpatia istoricilor Dan şi Mihnea BERINDEI, Ştefan GOROVEI sau a generalului Ion COMAN care poartă autentice nume pecenego-cumane. În plus, un oarecare ... Sabin care s-a “săturat de România” s-a proclamat “ardelean” făcând o primă tentativă de înfiinţare a unui “partid al ardelenilor” în septembrie 2003 care va fi urmată (suntem convinşi de succes) probabil de vreun prim Congres al “poporului” “ardelean” sau “ardeleano-bănăţean”, de vreme ce individul a cerut la Bruxelles în septembrie 2002, sprijin internaţional pentru salvarea “limbii transilvane”.
Cel mai mult a progresat însă “moldovenismul”, relansat cu noi “argumente”, în chiar zilele când noi, culcându-ne pe ambele urechi, ne bucuram de “libertate” şi de “boom”-ul de imagine pe care-1 înregistram în Europa, de specialiştii Armatei Roşii, T.A. Laptev, T.V. Soloviov şi AA Nikiforov, în numerele 10 şi 12 din 1990, sau, sub semnătura lt. col. Volkodaev, în nr. 2/1991 ale revistei sovietice de istorie militară “Voenno-Istoriceskii Jurnal”, prin articole ca “Jurământul de supunere către Rusia” sau “Relaţiile ruso-române şi formarea graniţelor”. “Moldovenismul” a fost preluat ca doctrină de către românii care nu mai simt româneşte, gen Chiţac, Mărăcuţă, Caraman, din Transnistria, folosit împotriva “fasciştilor români”, pentru apărarea pământurilor Maicii Rusii în “războiul nistrean” de secesiune din 1991-1992 şi abandonat după victorie, întrucât se impunea trecerea la o etapă calitativ-superioară a deznaţionalizării, aceea de “ucrainizare”. A fost însă ridicat din noroaiele tranşeelor de la Coşniţa-Doroţkaia sau Tighina de către foştii “patrioţi” de la Chişinău şi transformat în doctrină de stat de clica lui Voronin, producătoare de dicţionare moldoveneşti şi congrese ale “moldovenilor”. Ba a trecut şi Prutul, un inconştient politic înregistrând un “partid al moldovenilor”, din fericire repede lichidat, prin absorbţie de către actualul PSD. “Moldoveni”, “transilvăneni”, “nistreni”, “vlahi”, “daci”, “cumani” etc... se pare că, la început de nou mileniu, nimeni nu mai este sau nu mai vrea să fie... ROMÂN în ROMÂNIA! “Tot ce este mic este minunat!” “Principiul Kohr” acţionează aşadar, apocaliptic, şi în România. Cât de curând vom vorbi poate, dacă nu vom şti să resuscităm “mândria de a fi român” şi despre “popoarele” “gorjean”, “argeşean”, “ilfovean”, “bucureştean” sau, de ce nu “ferentarian” ori “calea-griviţean”. Iată de ce ne-am hotărât să încercăm să demontăm, câtă vreme nu e prea târziu, Marele Joc, explicând, prin cele ce urmează “ucrainenilor”, ”rutenilor”, “transnistrenilor”, “moldovenilor”, goralilor, huţanilor, lituanienilor, pentru moment, fiindcă tăvălugul vine, ca de obicei, dinspre Răsărit, cine sunt cu adevărat şi prin ce fire sunt legaţi de Noi, ROMANII. Şi o facem în interesul generaţiilor viitoare, al democraţiilor occidentale, dar şi al nostru, în măsura în care nu ştim să explicăm investitorilor în Canalul Bâstroe, că trebuie să trateze cu Noi, pentru că au fost păcăliţi să investească în pământ românesc dintotdeauna, furat de dată recentă şi, prin urmare, REVENDICABIL!
Dr. Mircea DOGARU


http://istorie-adevarata.blogspot.ro/2009/03/ucraina-sau-drama-romanilor-de-la.html