Muntii Velebit. Patria ciobanilor vlahi
Urme romanesti in Croatia
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica. Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani. Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca. Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza. In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata. De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic. Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
* Pentru romanii de astazi, Valahia inseamna Muntenia. In urma cu peste o mie de ani, Valahia desemna, insa, un teritoriu urias, intins si dincolo de malul sudic al Dunarii, si ai carui locuitori ocupau toata zona cuprinsa intre Marea Neagra si Marea Adriatica. Numiti vlahi, vlai, caravlahi, rumeri sau morlaci, ei sunt prezenti in numeroase insemnari de calatorie si in documente de arhiva, ignorate amarnic de istoricii nostri contemporani. Urmandu-si proiectul inceput in urma cu noua ani, in toamna aceasta, revista "Formula AS" a pornit pe urmele vlahilor din insulele croate ale Adriaticii. Stiati despre ei? Daca nu, va invitam intr-o calatorie halucinanta, menita sa astupe gaurile negre ale istoriei. Romanii sunt cei mai vechi si mai numerosi locuitori din Balcani *
Priveliste de pe munte
De pe cel mai inalt varf al insulei Rab, Kamenjak, intregul arhipelag de insule croate imi sta la picioare, invaluit de argintiul Adriaticii. E o priveliste de o frumusete rara, paradisiaca. Insulele par ca plutesc pe valurile linistite, muntii abrupti coboara direct in mare, fie vertical si cenusiu, in blocuri mari de piatra, fie lin, in verdele intunecat al padurilor. De-aici, de sus, de pe creste, coborau altadata pastorii vlahi, pana in stravechea cetate Rab, sa-si vanda branza. In larg se vad alte insule, si ele locuite, cu mai bine de o mie de ani in urma, de aceiasi pastori. Chiar in fata, sunt insulele Cres si Losinj, iar in dreapta insula Krk, iar in stanga insula Pag. Acestea sunt cele mai mari, dar sunt inconjurate de o puzderie de alte insule mai mici, fiecare cu misterul si frumusetea ei. In spatele meu este continentul, tarmul Dalmatiei de altadata. De-acolo se spune ca au venit pastorii vlahi pe aceste insule, carandu-si oile cu barci si plute. Au colonizat insulele si traiau in acest paradis cu oile lor, fara teama, prin codrii seculari de stejari, ce erau vesnic verzi. Acei stejari speciali mai exista si astazi si sunt o atractie pentru milioanele de turisti veniti din toate colturile lumii, insa despre vlahi nu se mai stie nimic. Nici istorici, nici lingvisti romani nu au venit sa vada daca a mai ramas ceva din acel popor mandru si ciudat, ce traia liber pe coamele muntilor, acolo unde altii nu puteau nici macar urca. Mai umbla astazi vlahii pe sub umbra stejarilor? Mai urca, ca altadata, cu oile lor pe crestele muntoase ale insulelor croate, sau au disparut ca un fum? Sau nu au existat niciodata aievea, ci doar in legende?
Mirko, "ciobanul"
Insula Rab, asa cum o vedeau vlahii de pe inaltimile muntelui
Ajunsesem pe varful Kamenjak, dupa trei zile de drum, in care
strabatusem intreaga Serbie, Bosnia si Croatia, de la un capat la
altul al coastei Dalmate. Totul, in speranta ca voi mai gasi, poate,
ramasite ale vlahilor de altadata, macar niste mici si neinsemnate
urme romanesti. Si ele nu au incetat sa mi se arate, de cand am pus
piciorul pe insula Rab! Nu ma asteptam sa mai gasesc nimic pe aceasta
insula cotropita de turisti, unde totul sta astazi sub semnul
vacantei si al distractiei. Plajele erau pline de nemti bronzati in
soarele ce incepea sa fie moale si tomnatic, yachturile se leganau
usor in departare sau treceau in viteza pe langa mal. Puzderie de
vile si de hoteluri impanzeau peste tot peisajul, masinile aduse cu
feribotul vajaiau pe soseaua perfecta, ce traversa insula. Ma
bucuram, chiar, ca neamtul in slapi, ce isi bea berea linistit pe
aceeasi terasa cu mine, nu stie ca sunt venit sa caut urme ale
neamului romanesc prin aceste locuri ale iubitorilor de vacante
ieftine si memorabile cand, desfacand pentru prima data o harta
turistica a insulei Rab, un val de emotie mi-a urcat pana in ochi,
incetosandu-mi privirea: notate cu litere mici, vedeam primele urme
ale celor din neamul meu: Plugari, Ograde, Slatina, Fraga, Opcina,
Barbat, localitati de pe insula, denumiri pastrate de sute de ani, ce
vorbeau de la sine despre trecerea vlahilor.
Casa ciobaneasca in Muntii Velebit, vechea Morlacchia
Am urcat pe varful Kamenjak, unde traiau de obicei pastorii. Sus de
tot, acolo de unde casele pareau boabe de orez risipite pe platoul
urias al insulei, am inceput sa recunosc detalii familiare. Peisajul
a devenit de munte adevarat, greu accesibil, asfaltul s-a terminat si
drumul s-a ingustat, pana a devenit o poteca batatorita. Muntele
devenea tot mai stancos si arid, iar casele erau locuinte taranesti
simple, cu garduri lungi, din piatra, cum vezi la noi, prin Apuseni.
In varf de tot, peisajul era selenar: piatra gri, colturoasa, cat
vedeai cu ochii. Cativa scaieti si, ici-colo, firicele de iarba arse
de soare. In acel desert de piatra si foc, unde nu credeai ca cineva
ar putea sta, am auzit la inceput ca un ecou indepartat, apoi mai
clar, sunete de-acasa: ding-ding, apoi un beeeee prelung si apoi
iarasi clinchetul clopoteilor, ca o chemare din negura istoriei.
Jacula Mirko - cioban din tata-n fiu
Jos, intr-o valcea, la umbra maslinilor, Jacula Mirko statea cu oile
sale. Privindu-ma piezis, neintelegand bucuria si precipitarea mea,
mi-a raspuns fara graba, intr-o engleza aproximativa: "Vlah?
Poate vrei sa spui vlai. Poate ceva de vlai este
si in mine, habar nu am. Dar cu oile s-au ocupat toti din familia
mea, de cand ne stim. Noua ne spune lumea pe aici "ciobani".
Si ciobani sunt destui inca, vreo 20, numa' pe insula asta, si vreo
doua mii de oi tot avem. Pe insula Pag sunt si mai multi ciobani.
Acolo se face o branza foarte buna, daca doriti. Eu nu vand branza,
fac doar pentru familia mea". S-a mirat mult Mirko sa afle ca si
in limba romana se spune cioban, si dupa ce a recunoscut ca el nu
exista si in limba croata, m-a indrumat catre manastirea franciscana
aflata pe insula: "Ei poate iti dau raspuns la intrebari si
poate stiu unde au trait oamenii tai vechi", mi-a spus Mirko la
final. Ne-am strans mainile si ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A
ramas cu oitele lui, fluierand usurel, in timp ce eu porneam la vale,
catre manastirea franciscana Sfanta Eufemia.
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Comoara din manastire: cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani
Calugarul franciscan Nediljko Jeran
Pe calugarul Nediljko Jeran l-am gasit in fata bisericii, imbracat cu
rasa lui maro, lunga si cu guler rotund. Se juca
cu o pisica, pe dalele de piatra de la intrare, innebunita dupa
sfoara lunga si alba ce il incingea. M-a salutat cu blandete si, fara
sa ma intrebe nimic, m-a poftit sa intru. Prima incapere era o capela
transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in
biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil
expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in
timp, inca de la infiintarea lacasului. Printre carti vechi cu
leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint,
adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt,
de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi
document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446. Ce mi-a atras
atentia imediat a fost insa un razboi vechi de tesut, intocmai ca
cele din satele romanesti, alaturi de el fiind expuse costume
populare: ii tesute cu rosu si negru, itari, fote. Roase de timp,
pareau o prezenta stranie, printre icoanele muzeului. Vazandu-mi
curiozitatea, calugarul s-a apropiat de mine si mi-a vorbit cu
aceeasi blandete, intr-o franceza perfecta: "Franciscanii sunt
pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. Inaintasii mei, care
au slujit in aceasta sfanta biserica, au apucat timpurile in care
traditia si folclorul erau la mare cinste.
Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
Chiar daca insula Rab e vestita pentru comert si turism, radacinile
ei sunt tot la razboiul de tesut. De aceea am ales sa expunem aceste
lucruri". I-am spus si calugarului ca sunt venit sa caut urme
romanesti, urme de vlahi, si l-am intrebat daca stie ceva despre
asta. Dupa un moment in care parea ca scotoceste cu mintea in memoria
sa si a tuturor calugarilor franciscani, inaintasi ai sai, mi-a
raspuns: "Cei de pe insula ii numeau "vlasi". De
obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau
agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu
se numea Kampor, ca acum, ci "Vlasche Njine", "Campul
Vlahilor". Poate gasim ceva despre ei in documentele manastirii.
Un moment", spune calugarul si dispare pe o scarita ce ducea la
subsolul bisericii. Se intoarce, aducand in brate un teanc de
cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite. Pe
copertele lor este scris mare Index. Deschizand cateva dintre ele,
cauta, urmarind cu degetul, randurile scrise caligrafic, de mana. Nu
gaseste nimic depre vlasi si scutura dezamagit din cap. Dar cand
eforturile sale pareau in zadar, insist sa caute si numele de
morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in
istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
Parintele Jeran si documentele pretioase
Ia de la capat cartoaiele si, deodata, se opreste
cu degetul pe un rand: "A! Uite ca apar! Morlacchi sau
morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze
catre insule, majoritatea pastori. Sunt consemnati la anul 650.
Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii.
Iata ca v-ati gasit si rudele!", incheie el, mandru de zestrea
bisericii sale. Pe moment, nici eu si nici el nu ne-am dat seama ca
acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data
extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si
am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din
Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt
mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu!
Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa
verifice documentul original, adica acea "a treia carte a
manastirii" scrisa probabil in latina sau croata, si care poate
fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii. Neavand
timpul si autoritatea unei asemenea cercetari m-am multumit sa plec
mai departe, asa cum m-a povatuit calugarul Jeran: "Cred ca cel
mai bine ar fi sa mergi pe urmele lor. In capatul celalalt al
insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este
muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu
oile".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Morlacii - vlahii negri
Am lasat in urma frumoasa insula Rab, si dupa o scurta calatorie cu vaporul, am acostat pe continent, in apropierea orasului Senj. Aceasta parte a coastei dalmate s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele "Canale del Morlacchi".
Indexul care cuprinde documentul despre vlahi
Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de
italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul
occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana
tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor,
adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le
spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii
notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta
nordul. Astfel, "vlahii din nord" au ajuns sa apara mai
ales in scrierile venetiene drept morlacchi. Cel mai vechi document
despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya
Celebi, la 1665. El spunea: "Locuitorii acestia nu sunt unguri,
ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte. Si nu
apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia". Despre
morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778.
Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu
sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori,
foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu
pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de
a trai.
Femeile erau foarte frumoase si aveau costume populare minunat
lucrate de mana. Si barbatii, si femeile se incaltau cu "opanke".
Cand se intalneau la sarbatori, la biserica, sau la un eveniment
special, toata lumea se saruta pe obraji cu toata lumea, fara sa vada
in asta un gest indecent. Traiul lor era simplu, casele aveau
strictul necesar. Foarte rar gaseai un pat, majoritatea dormind
direct pe jos, inveliti in paturi mitoase, facute din lana. Dansul
lor favorit era kolo, in care dansatorii se tin de maini si se rotesc
in cerc in ritmul muzicii. Iaurtul era mancarea lor de baza, in rest
fiind aproape vegetarieni si consumand foarte mult usturoi. Probabil,
asta ii ajuta sa ajunga la varste inaintate, in deplina putere.
Morlacchi nu aveau doctori, dar se tratau singuri, cu plante. Unii
dintre ei erau vraci extraordinari, fara nici o scoala, si multe din
tratamente erau pe baza de rachiu cu piper, care facea sa "transpire
boala". Ce l-a surprins pe Fortis a fost legatura pe care acesti
oameni o intretineau cu mortii lor si cu lumea de dincolo.
Nepretuitele documente franciscane
Nu numai ca la inmormantari femeile isi cantau
intr-un mod ciudat plansetele si ii susoteau mortului la ureche
secrete, taine si intrebari, dar dupa inmormantare, rudele celui
decedat urmau sa ii viziteze si sa ii ingrijeasca mormantul periodic,
timp de cel putin cinci ani. Si la fiecare astfel de vizita, i se
povestea ce s-a mai intamplat in lumea viilor si i se transmiteau, in
continuare, mesaje sau intrebari din partea celor vii. Cartea lui
Fortis i-a facut celebri pe morlaci la acea vreme, ea fiind tradusa
in mai multe limbi. De unde veneau acesti morlaci, pare ca nimeni nu
s-a intrebat, sau poate ca era evidenta legatura lor cu Valahia,
tinutul indepartat, aflat de-a lungul Dunarii. Mai tarziu, s-a spus
ca numele de vlah provine fie de la nemtescul walhos (lup), traducere
germanica a numelui tribului celtic volcae, ce ar fi trait pe
teritoriul vechii Dacii. O alta teorie este ca numele vine de la
germanicul walha, care insemna strain.
Muntele vlahilor
Muntele vlahilor
Tarani vlahi (morlachi)
Senj este un orasel turistic pe coasta Adriaticii
si se afla pe teritoriul vechiului tinut numit Morlacchia. Astazi,
putini isi mai amintesc aceasta denumire a locului, insa pe
stradutele vechi, daca intrebi batranii iesiti la poarta casei,
amintirea vlahilor, sau asa cum ii numesc ei, a vlasilor, este inca
prezenta, mult mai mult decat era pe insula Rab. O batranica iesita
la poarta cu cateva borcane de miere pentru ademenirea turistilor imi
spune: "Vlasi sunt si acum. Aici, la Senj, era unul dintre
locurile lor de intalnire, atunci cand coborau din munte cu branza,
pentru ca majoritatea aveau oi. Ii gasiti si acum, muntele Velebit e
plin de ei. Unii din orasele Clis sau Zagvosd inca mai vorbesc limba
veche, dar gasiti si prin sate. Ei vorbesc si croata, dar ceea ce
difera este de fapt religia. Ei nu sunt ca noi! Ei sunt...
pravoslavnici. Pravoslavnici, adica ortodocsi". Eram in culmea
fericirii: urmele vlahesti, urmele romanesti inca existau! Trebuia sa
le vad, sa le pipai cat mai curand! Si ca promisiunea muntelui
Velebit sa fie completa, la muzeul orasenesc din Senj am descoperit o
camera dedicata traditiei, unde parca ma intorsesem in casa
bunicilor. Nu numai ca vatra era intocmai ca in satele vechi
romanesti, dar tesaturile erau ca acasa, costumul popular al
manechinului parea adus din Romania, cu fota si ie, iar in brau,
tinea furca cu lana de tors. Masuta mica, din lemn, rotunda, cu
scaunele mici cu trei picioare, era la locul ei, pana si icoana era
pusa pe un perete langa fereastra. Am pornit-o catre munte, de fapt,
inapoi cu aproape doua mii de ani, in istoria poporului roman, care
ajunsese pana aici.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
La Barlog, in "ograda" lui Bosko
Pe masura ce soseaua urca serpuit catre munte, peisajul se schimba rapid: intinsura tarmului devenea munte abrupt, aerul cald si sarat de mare devenea tare si rece, stancile si cotloanele de piatra apareau pe neasteptate. S-au ivit din nou si gardurile din piatra si apoi casele din piatra, unele acoperite cu sita, exact ca la noi.
Bosko Hrkalovic si "munzul" sau
Am stiut ca am ajuns unde trebuie, cand - pe marginea soselei - am
vazut masutele cu branzeturi de vanzare. Ai fi zis
ca esti la Bran sau Moeciu, dupa cum aratau rotitele de branza si
cas. M-am oprit in satul Brlog (se pronunta chiar Barlog), care suna
atat de romaneste! Aici l-am cunoscut pe Bosko Hrkalovic, cioban
iesit la poarta sa-si vanda branzeturile. Cand a auzit ce caut, mi-a
spus: "Noua asa ne spun cei de pe tarm, vlasi, asa ne-am pomenit
din mosi-stramosi, cu numele asta si cu oieritul. Nu stiu prea multa
carte si nu stiu sa va dau o explicatie. Oricum, stim ca
suntem ceva rude cu istro-romanii, dar suntem altceva decat ei. Ei
sunt ciri-biri". Si cum altceva nu stia sa imi spuna, s-a
oferit, cu multa ospitalitate si cu bucurie, vazand curiozitatea mea,
sa imi arate "ograda" lui. Da, chiar asa
a zis, "ograda". Si ceea ce parea o curte simpla si o casa
mai degraba saracacioasa, pentru mine era un loc presarat cu
veritabile pepite de aur. Prima si prima oara, m-a dus la grajd sa-mi
arate cel mai de pret lucru al sau: calul. Eu am zis in romana "cal".
Si Bosko a inceput sa rada si sa clatine din cap: "Ne cal.
Munz!", a spus el si i-a dat drumul sa alerge prin curte, sa il
putem admira. Si "munzul" a inceput sa isi fluture liber
coama, fara sa stie ca cei doi oameni care il privesc, un reporter
sentimental si un cioban traitor in Brlog, ascuns in muntii
Morlaciei, tocmai s-au intalnit intr-un cuvant dacic, vechi de mai
bine de doua mii de ani.
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Bosko m-a luat apoi si mi-a prezentat curtea, atent la reactiile mele. Daca ma bucuram si recunosteam ceva, era ca si cum i-as fi facut un mare compliment, iar daca nu recunosteam nimic trecea mai departe, repede, spunand: "Ne, ne".
Momai, stalpi de inchinaciune ca in Carpati
Asa am descoperit cu el gusca (gasca), cire (caine), crumpiri
(crumpeni, cartofi), slanina, poiata (bucatarie de vara), jar, vatra.
S-a intristat ca nu cunosc cuvinte precum ovca (oaie), stadon (turma)
sau scuta (branza), dar a fost fericit cand, aratandu-mi cu degetul
spre munte, a zis "salas", iar eu am zis ovca-salas
(salasul din munte al oilor). Si daca as fi ramas
la el cateva zile, probabil ca multe inrudiri si asemanari as fi
gasit cu limba romana si cu obiceiurile romanesti. Am cumparat de la
el o rotita de cas afumat si am plecat, dupa ce m-a pus sa ii promit
ca ma voi intoarce sa imi mai povesteasca din viata lui si eu sa ii
spun mai multe despre Romania.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit. Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice. Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna. Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
Intr-o zi va trebui sa ma intorc in muntele Velebit. Poate singur, poate impreuna cu lingvisti si istorici, care ar putea sa spuna mai multe despre vlahii de aici sau despre bisericile lor ortodoxe, cele mai vechi din zona, cu pisanii daltuite in piatra cu litere glagolitice. Poate cu totii ar trebui sa ne intoarcem in Velebit, in vechea Morlacchia, in istoria noastra, si sa vedem mai clar ca neamul romanilor sau al stra-romanilor a fost atat de mare, incat s-a intins din muntii Pindului pana in insulele Adriaticii, a fost atat de puternic si de liber, incat nici un imperiu nu a reusit sa ii stearga identitatea sau sa il supuna. Trecutul unui mare popor poate sa insemne, cateodata, doar coama in vant a unui munz, sau doar mirosul de cas afumat dintr-un munte necunoscut. Dar astfel de amanunte ii pot da un viitor pe masura trecutului sau.
Prezenta vlahilor in insulele croate a lasat dovezi de nesters, nu doar in documente, ci si in muzee ori in satele pierdute din munti. Asemanarea lor cu instrumentarul ciobaniei din Carpati este izbitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu