VALACIA - Muntele păstorilor pierduţi


Departe de România, în Alpi, există un munte care se numeşte Valacia. Cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om. Nume româneşti, la mii de kilometri distanţă, în inima Dolomiţilor italieni. Într-o zi de la începutul toamnei, am urcat muntele să caut răspunsuri şi să găsesc poveşti Turmele pierdute

Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuţi, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Păşesc încet, nişte umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceaţă. Ceaţa care se furişează împreună cu ei, ceaţa care aduce frigul, ceaţa care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău şi să te rogi în şoaptă. Şi mai trebuie să fie lună plină. Şi să simţi. Să simţi că muntele respiră odată cu tine, că tu şi el sunteţi două vietăţi ciudate şi la fel, aproape la fel. Doar aşa, neclintit şi tăcut, vei înţelege că ceaţa, vân­tul şi frigul nu sunt doar atât, ci că aco­lo, în inima lor, sunt nişte oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugă­ciunea îţi va fi ascultată, uzi, bărboşi, în veşmintele lor de blană, şi vei şti că sunt ei, păstorii care îşi caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refu­giul Valacia, în inima Munţilor Dolo­miţi. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să ştie că într-o noapte senină, la două mii şi mai bine de metri, o ţigară pe care o savu­rezi în tihnă poate să fie uneori liniştea de care ai nevoie. A ieşit din refugiu, a dat de frig, de ceaţă şi de vânt. S-a mirat puţin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un al­bastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucru­rile se pot schim­ba mai repede chiar decât ai fuma o ţigară. Giuliano a tăcut, a mulţu­mit cerului pentru bucu­ria de a fi acolo, locul în care voia să se afle, locul din care n-ar mai fi plecat nicio­dată. Abia atunci când ţigara era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plu­­tind. Erau ei, ciobanii de pe Vârful Om, care cobo­râseră în vale, după turmele lor dispărute. Ştia despre ei, auzise poveşti, legende. Acum îi vedea aievea, în carnea lor de vânt, ceaţă şi frig. I-a privit un timp cum se înde­păr­tează, cum trec de refugiu şi în­cep să urce pietrele albe, mai depar­te, tot mai departe, spre înălţimile, acum întu­necate, ale Vârfului Vala­cia. Dru­mul lor de-o viaţă, drumul lor din toate nopţile cu lună plină, când lu­mea încre­meneşte şi nu ră­mân decât vântul, ceaţa şi frigul. Turmele dis­păruseră demult, într-o noapte cu mul­tă negură şi ploaie, fuseseră în­ghiţite de prăpăstiile uria­şe ale Do­lomi­ţilor, se făcuseră nevă­zute. Doar că ei le căutau mai depar­te, me­reu şi mereu, coborând din Vâr­ful Om, trecând prin vale şi ur­când iarăşi, spre Valacia. Giuliano i-a vă­zut cum se destramă, cum devin un abur lăptos care se ridică la cer, străi­nii bărboşi, veniţi-de-nu-se-ştie-unde, care au rămas aici, pe ve­cie, căutând ceva ce nu poate fi gă­sit.
Se întunecase de-a binelea. Cea­ţa se risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, şi-a terminat rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 şi ceva de ani. "Cine să mă creadă?”. Giuliano zâmbeşte, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit pe Vârfu­rile Dolomiţilor, aproape, foarte aproape de Vala­cia, un om care, de-o viaţă, în fiecare sâmbătă şi duminică face lucrul ăsta, să urce munţii. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el. "Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Vala­cia. Pe aici au trecut şi vor mai trece. Şi sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”. Zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le Undesc e soare, lumea se vede ca în pal­mă, liniile ei se întretaie într-o mare de linişte şi se­nin.
Închizi ochii. Şi simţi nevoia să taci.

Spre refugiu
La drum, de unul singur
Nici tu nu ştii ce cauţi. Ai plecat târziu, spre prânz, de la Refugiul Malga Mon­zoni, ţi-ai lăsat colegii să te aştepte în poiana aceea de sub munte, pentru cât timp, te întrebi, trei ore, patru, mai multe, n-ai un răs­puns, harta îţi arată că Re­fugiul Valacia e aproa­pe, la mai puţin de două ore de mers, iar de acolo, ce-o fi o fi, vei urca mai de­parte, spre vârf, să cauţi lu­cruri care nu pot fi gă­site, să cauţi pur şi simplu, să intri în inima muntelui care poartă numele ăsta ciu­dat, numele ăsta care nu în­seamnă nimic în italiană: Valacia. Şi te aştepţi ca după fiecare pantă pe care o urci, acolo, la capătul ei, să dai de oameni pe care să-i saluţi, să le spui "bună ziua”, iar ei să-ţi răspundă la fel, doar că nu se întâmplă asta, eşti într-o ţară străină, mergând pe pote­cile unor munţi pe care nu-i cunoşti, care sea­mănă şi nu seamănă cu cei de acasă, iar oamenii sunt puţini şi îţi spun doar "salve, ciao sau buongiorno”, apoi urcă şi ei mai departe, ziua e frumoasă, cerul senin, te în­văluie un soare blând, o linişte de care ai uitat. Mergi. Sunt pajişti pe care te-ai aştepta să vezi stâne, ciobani şi turme de oi, dar nu sunt, şi poate că e mai bine, aşa, măcar, ai scăpat de câini. Şi, din senin, un se­nin ca cerul de sfârşit de vară, te trezeşti că te întrebi cum le spui unor câini, aici, în Dolomiţi, să se potoleas­că? Râzi de unul singur. Care oi, care câini, care cio­bani, aici nu eşti decât tu cu tine, munţii ăştia înalţi şi trufaşi, poteca ce şerpuieşte spre stânci şi, ici, colo, vaci pe care nu le pă­zeşte nimeni, care pasc liniştite şi nu se sinchisesc de ni­mic. Şi te gândeşti la singurătatea asta înaltă, la toate întrebările fără rost care îţi vin în minte, în timp ce urci, doar aşa, ca să păcăleşti oboseala, ca să nu te întrebi, chi­nuitor, dacă mai ai mult până să ajungi. Doar pietrele pe care calci ar putea să-ţi spună unde se ascund păsto­rii, cine a locuit pe văile astea acum o mie de ani, de ce nu întâlneşti pe nimeni, ce e cu muntele spre care te în­drepţi. Pe drum n-ai să vezi decât nişte case de vână­toa­­re şi nişte indicatoare care îţi spun că te apropii. O jumătate de oră, un sfert de oră, cinci minute, ai ajuns.Străinul care aduce ploaia
Refugiul Valacia
Acum mai bine de o mie de ani, au fost aici. Ei, oa­menii aspri, care nu dădeau socoteală nimă­nui. Doar muntelui. Lui i se supuneau, doar de acolo veniseră, dintr-un munte într-un alt munte, şi aveau să rămână mai departe, atât timp cât turmele lor puteau să treacă nestin­gherite prin strâmtorile stâncoase spre alte şi alte păşuni. Drumul lor din afara timpului, drumul lor vechi, care ocolea istoria. Un drum suspendat deasupra lumii, un drum care nu se oprea niciodată. Se rugau vântu­lui, se rugau cerului, se rugau ploii. Iar, une­ori, rugăciunile le erau ascultate.
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străi­nul. Spre în­serare, îl puteai vedea aşezat pe pietre, venit de nu se ştie unde, un om înalt, subţire, cu părul şi mâinile lungi, nefiresc de lungi. Odată cu el începea ploaia. O ploaie în­ceată, măruntă, caldă. Câi­nii nu-l simţeau, puţini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Şi mai puţini erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea ne­văzut, o umbră tre­murată ca­re se topea în noapte şi devenea una cu ea. Abia atunci lătrau şi câinii, abia atunci înceta şi ploaia. Unii spuneau că-i un cioban, alţii vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munţi, mulţi nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar şi acum când păstorii nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povesteşte e un bărbat de 75 de ani, ajuns cu soţia şi alţi doi prie­teni, sus, pe Sas da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de ştie poveştile astea. Zâmbeşte. Îmi arată încă o dată munţii. Îmi vorbeşte des­pre vrăjire, despre cum şi buni­cul, şi tatăl lui l-au adus aici de co­pil, despre cum lucrurile s-au lipit de el şi n-au mai vrut să plece. Aici se întoarce mereu. De o viaţă. Aici, în Valacia, unde străinul care adu­cea ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creştet, i-a arătat cerul din care ploua mă­runt şi cald, i-a arătat valea şi cres­tele ceţoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu braţele larg deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult şi mai mult, străinul acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la pământ la cer, în stropi mărunţi şi calzi, ca o perdea de apă care se trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la fel, devenise luminos, stră­lucea în plină noapte, într-o lumină aurie, neclintită. Lumina asta au văzut-o toţi ciobanii. În ea era un alt tărâm sau o altă ţară, cu păduri şi pajişti şi munţi scăl­daţi într-un soare orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie uşor aerul, dinspre Vârful Om înspre Vâr­ful Valacia.
Chiar aici.

Drumul prin inimă
Giuliano şi soţia sa
Familia Dantone, cea care are în grijă Refugiul Va­la­cia, e de prea puţin timp sosită în locurile astea ca să le ştie cu adevărat poveştile. Ei, cabanierii, ridică din umeri şi îmi vorbesc despre linişte, privelişte şi bucă­tă­ria lor tradiţională. Motivele pentru care atâţia turişti bat potecile până la refugiu. N-ar putea să-mi spună ce înseamnă Valacia. Un nume care nu înseamnă nimic în italiană şi, nu, nici în ladină. Ce pot să-mi spună cu siguranţă e că poteca ce urcă până la el începe din spatele cabanei lor. Traseul e marcat, nu trebuie să-mi fac griji. O zi bună.
Şi ştii că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei sunt la tot pasul. În paşii aceia rari, pe care încerci să nu-i grăbeşti, ca nu cumva să simţi cum obo­seala se lipeşte de tine ca o a doua piele, nesuferită şi înţepătoare. Bucuria e acolo, e felul neştiut prin care o lume uriaşă şi tăcută începe să se oglindească în tine, e drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simţi. Nu ştii cum se întâmplă asta şi cu atât mai puţin nu poţi scrie despre aşa ceva. Şi poate că e mai bine aşa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te pândesc la orice pas, prăpăstii, ceaţă şi frig, poteci înşe­lă­toare care te poartă spre locuri de unde nu te mai poţi întoarce. Bucuria e un mers pe munte, e promisiu­nea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit, Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii întorto­cheate care se vor limpezi deodată, ca să citeşti în ele prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bu­curia, te face să înţelegi, doar ea te face să te simţi aca­să.
Cu vremea, uiţi că te afli în Dolomiţi, că oamenii pu­ţini pe care îi întâlneşti nu îţi vorbesc limba, uiţi şi că eşti singur. Cu fiecare pas cu care te apropii de vârf, cu oboseala care se tot lipeşte de tine ca o a doua piele, te simţi mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată poate ocoli istoria şi datele con­cre­te, drumul spre Valacia trece prin inimă, prin oboseală şi singurătate, prin tine. E drumul aspru spre casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca sin­gurul adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Vala­cia, la 2637 de metri, liniile lumii ţi se închid în pal­mă. O simţi pul­sând aco­lo, sub piele, înfricoşător de vie, în­spăimântător de adevă­rată. Eşti dintr-o da­tă prea mult şi nu ştii ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot ceea ce simţi, e ca şi cum te-ai fi di­zolvat într-o întindere nesfârşită de munţi, cer şi linişte, ca şi cum te-ai fi risipit cu totul, fiinţa asta anapoda care eşti, în pământul de sub pi­cioarele tale, în tru­pul ăsta vechi şi uriaş al unui vârf care poartă nu­mele de acasă. Lu­mea e în tine, iar tu eşti în ea, ora­şele au devenit de acum doar o înşiruire de puncte albe pierdute pe văi, for­fota oamenilor, un furnicar dintr-o altă viaţă. Deschizi palmele, iar munţii se răsfiră din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simţi un vrăjitor umil, despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine degea­ba, de o viaţă. Şi plângi. Plângi pen­tru că ai ajuns unde trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e rostul ultim al bucu­riei, să te pierzi până la ultima fărâmă a fiinţei, ca să te regăseşti cu adevă­rat, întreg.
Să spui ce ştii
Vârful Valacia
Vârful Om (creasta încercuită)
Drumurile ciobanilor
Încerci să cauţi un alt drum pe care să te întorci, dar poteca se pierde într-o pantă abruptă, pietrele îţi alu­necă de sub picioare, până când în­cepi să te temi că n-ai să mai ajungi niciodată în vale, şi faci cale întoarsă. Rătăceşti o vreme pe pajişti înierbate, găseşti o cărare nemarcată şi îţi spui că trebuie să o iei pe acolo, nici tu nu ştii prea bine de ce. Încet, cu băgare de seamă, ieşi din nou deasupra lu­mii, pe o altă culme, Sas da le Un­desc, unde nu mai eşti singur. Alţi oameni au ajuns aici. Îi saluţi, te sa­lută. Doar unul dintre ei, Giuliano, ştie ceva engleză şi, într-un amestec ciudat de limbi şi semne, vorbeşti. Te întreabă de ţara din care vii, îi spui, îi vorbeşti de vlahi şi de ciobani, te ascultă cu luare aminte. Valacia. S-a întrebat de multe ori de unde vine numele ăsta ciudat. Şi n-a ştiut să-şi răspundă. Vârful Om. Om, ca în limba română, nu ca în italiană, nu ca în ladină. Giuliano nu a căutat hărţi vechi şi nici cărţi ui­tate. Ce l-a interesat a fost să asculte poveşti, să le în­ţeleagă rostul, să şi le apropie, să le spună mai depar­te. Vlahii. Ciobanii străini care au venit dinspre răsărit, din munte în munte, până aici. Şi poate şi mai departe. "Am să-ţi spun ce ştiu”, zice Giuliano. E ziua în amiaza mare, tihna s-a furişat în firele de iarbă şi îi mulţumesc cerului că poteca pe care am rătăcit m-a scos până aici, până la oamenii ăştia, care au timp şi nu se grăbesc ni­că­ieri. Nu-mi rămâne decât să ascult, iar Giuliano să povestească. Aşa trebuia să fie, să-mi dau întâlnire cu el pe un vârf nemarcat din Dolomiţi, într-o zi însorită de septembrie.
Valacia e aproape. O văd aievea, peste o creastă zim­ţată, un vârf înalt şi trufaş ca toate vârfurile adevărate de munte. Şi o simt, adânc în mine, 2637 de metri de bucu­rie care coboară drept prin inimă.
Ţara nevăzută

Atunci când ploaia s-a ridicat la cer şi în plină noap­te s-a făcut zi, când un alt tărâm şi o altă ţară s-a arătat ochilor orbiţi de lumină, o altă lume s-a aşezat peste Munţii Dolomiţi şi a rămas. O lume vrăjită, dintr-o po­veste cu oameni care au pornit peste munţi şi văi, care au tot mers cu turmele lor de oi şi au ajuns, într-un târ­ziu, în locurile astea pustii. S-au aşezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele departe, la marginea istoriei, deasupra lumii şi în inima ei. Bărboşi şi aspri, au ştiut să se ferească de primejdii şi au făcut ceea ce ştiau să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de păşunat, să ri­dice stâni, să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos, au fost întot­deauna puţine şi drepte. Un schimb, nimic mai mult, şi grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munţi cu cei din oraşe, legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus şi un alt fel de a înţe­le­ge ce te înconjoară, poveşti despre lucrurile care nu dau socoteală timpului: cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci şi chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi, ciobanii ajunşi în Do­lomiţi şi-au văzut, din nou, ţara de unde au plecat. Aşa trebuia să fie, aşa spune povestea asta ciudată, aşa se păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria scrisă.
Valacia! 2637 de metri de bucurie
Şi doar cei bă­trâni au înţeles şi au putut să spună şi celorlalţi, cei născuţi deja aici, că ţara nevăzută, ţara scăldată în lumină poartă un nume, un nume pe care nici italienii şi nici măcar ladinii nu vor şti ce în­seam­nă cu adevărat: Valacia.
Şi dacă bucuria va fi cu tine şi te vei ruga încet, în şoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină noapte şi vei vedea un alt tărâm, ţara din care au venit ciobanii, scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.

Fotografii - ANDREI CHERAN şi MATEI FLORIAN

  

Niciun comentariu: