Urme româneşti în Alpi - LADINIA, patria mea


Toamnă pe munţii Marmolada
 
"O legătură preţioasă, între daci şi ladini”

"Ladinii, «cei mai buni fraţi ai noştri»... Nicolae Iorga... Nicolae Ior­ga...”.

Îi sună cunoscut nu­mele, dar nu-şi aminteşte. Plus că el e lingvist, nu istoric. Îşi notează meticulos totul, literă cu literă, într-o agendă. Simte că ştiu ceva. Orice s-a scris despre "la­dini” îl interesează. El e ladin, cerce­tător, toţi strămoşii lui au fost tot la­dini, din satul Canazei din vârful Al­pilor. Dacă Iorga, unul din cei mai însemnaţi istorici din România, zice despre ladini că sunt "cei mai buni fraţi”! cu românii, nu numai de limbă (căci asta ştia deja), dar şi de sânge, înfăţişare, vechime şi tradiţii... asta da, i se pare fabulos! Mărturiseşte c-a bănuit de mult, dar n-a avut cum să meargă până în România. Au fost comunismul, graniţele, lipsa de cărţi... Dar, mai ales, a fost atât de ocupat de facerea acestui Institut Ladin, pe care îl conduce de aproape 20 de ani. El e Leander Moroder. Cel care-i primeşte cu braţele deschise în Institutul lui pe cei dintâi reporteri români ce s-au interesat vreodată de "ciudăţeniile” astea atât de fascinante... înrudirea din­tre ladini şi români...
Îi traducem câteva citate din Iorga. Marele nostru istoric se încumeta, încă din 1938, să facă "o legătură, pe care o socot interesantă, dacă nu preţioasă, între noi, urmaşi ai Dacilor cu sânge traco-iliric (...) şi ladinii cari sus, în regiunile Tiro­lului şi Adigeului, represintau ace­eaşi operă de înălţare etnică şi cul­turală...”.
Popas pe Drumul Crucii
 
Adică tocmai ţinuturile pe unde hălăduim noi acum.
Leander Moroder îşi trimite se­cretara să caute prin arhive. Avem tot timpul, aşteptăm. E atât de plă­cut aici, printre atâtea cărţi mari, albume magnifice cu ciobani şi tra­diţii pastorale, atât de frumos ilus­trate, iar prin ferestrele largi se văd Alpii încă împăduriţi cu brazi, fără stânci şi neatinşi de zăpezi. Mi­roase parcă a cetină, a proaspăt, şi e bine.
De trei ani visasem să ajungem iarăşi în acest loc. Între oamenii din acest popor mic, risipit pe câteva văi din Alpii Dolomitici, despre care făcusem o "obsesie” în a crede că ar fi cumva înrudiţi cu noi, fiindcă îi mai văzu­sem, le ştiam chipurile, satele, casele şi apucă­turile încăpăţânate de păstori care nu vor să-şi lase limba şi obiceiurile, cu totul altele, mult mai vechi, decât în restul Italiei. N-au mai rămas nici 30.000, aciuaţi prin câteva aşezări înşirate pe cinci văi înguste din creierul munţilor.
Noi suntem pe Val Badia. "Bădia”, cum o numeam adesea, zâmbind.... Iar în această "Casă Ladină” sunt sute şi sute de cărţi despre istoria şi viaţa acestor "buni fraţi” ai noştri, incredibil de multe pentru nişte oameni atât de puţini. Ladinii încă luptă. Pentru autonomia lor culturală. Pentru păstrarea oficială a limbii. Pentru istoria şi tradiţia lor. "Bădia”, prof. dr. Leander Moroder, e unul dintre ei.

Fedaia. Drumul Crucii

Un călător por­nit pe urma ladi­nilor "ar trebui doar să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, cari le lu­minează faţa ro­tun­dă, supt părul des şi dârz”, scria Iorga, acum aproa­pe un veac, "să le vorbească limba, în multe privinţe aşa de asemenea cu a noastră”, pen­tru a-i putea numi, ca şi el, cei mai "mici” sau cei mai "buni” fraţi ai noştri.
 

Nicola Ecel mi se pare rupt direct din textul lui Iorga. Stă în faţa grajdului său de lemn, din bârne negre, unite-n cozi de rându­nică - un ciobănaş oacheş, scund şi aţos, de 30 de ani, c-o faţă cu ade­vărat isteaţă, umbrită de-o pălărie oierească, parcă-nfiptă-n cap de când lumea. E şef de grup folcloric, un exemplu de păstrare a tradiţiei pentru sat şi toată ladinimea. E o bucurie pen­tru mine să vi-l pot înfăţişa, să-ncerc să vă fac să-l auziţi. Dar cuvintele sunt prea puţine. Parcă nici nu vorbeşte: cântă strigat. Cu-n glas lemnos, gutural, sfă­tos, aşa cum doar la gospodarii de prin Lăpuşul Ma­ramureşului am mai putut auzi. Îşi frământă uneori pălăriuţa pe creştet, în timp ce-mi răspunde mirat şi răstit la întrebări: "Păi cum?! Tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt viaţa mea. Mia vita! Ladinia, patria mea!”. Şi-şi pune o mână pe inimă, neputând exprima cât de mândru e fiindcă s-a născut ladin, ca toţi cei din neamul său.
E cu adevărat uimitor cât de primitori pot fi oa­menii de aici. Nu-s vorbe goale. Mai ceva decât "ospi­talitatea” românească, cuvânt azi atât de tocit. Aveam să vorbesc cu mulţi alţi localnici, şi toţi, de la cioban la profesor universitar, m-au poftit imediat în casele lor. Absolut toţi. Pe unde am mai umblat, prin restul Europei, nimeni n-a mai făcut aşa. "Nu staţi în drum, poftiţi în ca­să”, îmi zice degrabă Nicola Ecel, şi mă pofteşte în casa lui ţără­nească, veche de peste-o sută de ani.
N-a vrut s-o strice sau s-o mo­dernizeze, fiindcă e casa stră­mo­şilor săi. În ea s-a născut şi-n ea doreşte să moară. Un cuptor bătrân, alb, căptuşit cu lut şi var gros, se află chiar în mijlocul în­că­perii (ne mirăm şi noi, e întoc­mai ca-n România - vatra, "inima casei”, după cum îi zice Nicola), o bucătărioară, chiar înainte de a intra în "odaia de bună”, unde e mai frig, căci este numai pentru oaspeţi.
Paradisul ladinilor
 
Acolo: icoane pe pereţii toţi albi, tencuiţi cu dâmburi, poze cu cei din neam, înrămate ca-ntr-un altar, deasupra ferestrei. E puternic acest ciobănaş, o simţi după cum te atinge, după cum pune mâna pe tine. Îmi arată fotografii cu bunica lui, îmbrobodită, cu fratele bunicii, născut la 1909, care l-a îmbrăcat, pe când el avea doar doi ani, în haină de bărbat şi i-a pus pălărie ciobănească pe cap, pentru fotografie. Acest bătrân, pe nume Pricope (Precup), l-a învăţat, încă de mic copil, toate legendele şi tainele munţilor din jur. Penia, aşa se numeş­te cătunul unde suntem acum, care în ladină ar însemna "stâncă săracă”. Peste capetele noastre umblă teleca­bine moderne de ski, ca nişte capsule negre, sticloase, dar ciobănaşului nu-i pasă de asta. "Turismul ne strică tra­diţia”, zice la fel de răstit, şi aruncă viţelului din grajd un braţ de fân. "Lumea vine şi se uită la noi ca la nişte «ciudaţi» ai Italiei. Până acolo sus, la Fedaia, noi urcăm cu crucea în spate. Ei urcă lejer, cu tele­cabi­nele!”.
Drumul Crucii - pelerinajul anual al ladinilor
 

Fedaia... Un "loc al credinţei”, în care au mai rămas ceva păşuni printre stânci. Tocmai acolo, la peste două mii de metri, şi-au urcat oile toţi ciobanii satelor din jur, într-o mare stână. Nu se lasă. Acolo urcă toţi, de câteva ori pe an, într-un istovitor "Drum al Crucii”, rugându-se necon­tenit pentru păşuni bune, fereală de "stregoni”, care iau "mana” păşunilor şi a laptelui, pen­tru ploaie, secetă, sănătatea animalelor, pentru supra­vieţuirea acestui neam mic, dar liber, uitat pe crestele unor munţi sterpi şi pietroşi. Turiştii îi urmează adesea pe drumul lor, mai mult ca să vadă ceva "drăguţ”, să facă nişte poze. Ciobanii însă nu-i bagă în seamă. Se opresc, din când în când, la nişte troiţe ca nişte romburi din lemn, în care sunt băgate icoane şi candele aprinse. Se închină toţi, apoi urcă mai departe. În fruntea lor se află un om care duce o cruce grea, din lemn, mare. Sus, lângă stână, e o bisericuţă albă, acoperită cu şiţă, în care nu se slujeşte decât la aceste "nedei” ciobăneşti. Nicola a fost de mai multe ori "alesul” pentru această corvoadă, de-a duce în urma lui, spre vârful muntelui, sute şi mii de oameni. E greu să-ţi închipui că aşa un omuleţ a putut căra în spinare o cruce atât de mare, cum e cea pe care o văd în fotografii. Dar a dus-o. I-a dus pe ciobanii lui până sus, la stâna ce preţuieşte pentru dânşii cât o biserică.
Momârlanii din Alpi

"Marmolada!” zice, şi-mi arată-n cer, chiar deasu­pra casei sale, muntele sfânt al ladinilor.
Străbunicul lui Nicola
 
Într-acolo urcă ei cu crucea. Alpi aspri, mult mai înalţi, numai gheţari şi stâncă. Muntele despre care citisem c-ar avea un nume ce-a răzbătut până aici tocmai din România, c-ar avea mari legături cu numele de "momârlan” de la noi. "Bocşerii care lucrau la pădure, pe Valea Galbenei şi Valea Popii, erau italieni ladini, care au observat asemănarea izbitoare în port, obiceiuri şi limbă a jienilor cu oierii din Alpii Dolomiţi de la ei, mai ales cu păstorii ce purtau numele de «marmolani», de la cel mai înalt vârf muntos de la ei, «Marmolada»”, scrie un cărturar de la noi, Petru Blaj. Chiar şi austriecii veniţi în Valea Jiului îi numeau "marmolanen”, deoarece ei cunoşteau foarte bine Tirolul din zona Marmoladei (fraţii Klein şi Seppel Rotschriff, baroni austrieci din regiunea Petroşaniului, recunosc în documente aceste asemănări, între oamenii de lângă Marmolada şi cei din Parâng-Godeanu). Marmolada, muntele de care ladinii de azi se mândresc că ar fi "cel mai frumos mun­­te din lume”. Regele munţilor. Şi poate chiar este.
"Ce faz tu?”

Aşa îi spune şi Nicola, privindu-i crestele înză­pezite la mijloc de septembrie.
Nicola Ecel
 
Vârful suprem al Mar­moladei se cheamă tocmai precum cătunul în care mă aflu: Penia, 3343 de metri! Bătrânul Precup l-a dus acolo pe Nicola încă de când avea cinci ani. Îşi amin­teşte cum îi povestea despre "locuri rele” din munţi, în care trebuia să-ţi faci cruce cu limba. De pildă, o trecă­toare pe unde oierii nu îndrăzneau să-şi treacă turmele în veci, fiindcă acolo fuseseră ucise trei fecioare legate de trei copaci, care văzuseră Diavolul. Sau povestea despre o prinţesă străveche, Dolada, care-şi priponea calul de stâncă cu un inel de aur, un inel pe care joacă flăcări şi azi - toţi ştiu că inelul e acolo, dar nimeni nu îndrăzneşte să-l scoată... Despre "stregonii” (strigoii) care te pot "face” doar cu-n descântec, sau un "ma­locchio” (deochi), care te împinge să rătăceşti prin munţi zile întregi, fără să mai ştii de tine, dar mai ales despre sufletele morţilor care se întorc să bântuie casele în care au trăit.
În grajdul vitelor
 
E uimitor cât de bine păstrează aceşti ladini credinţele lor străvechi. Toate sunt încă vii, la fel ca la noi. Oamenii cred în aceste întâmplări magice. De pildă, când aud de "stregoni”, se apropie de noi curioase şi două femei din sat, care treceau din întâmplare pe uliţă. Stau puţin, vorbesc cu Nicola. "Bun di!” "Ce faz tu?”, îşi spun. (Aveam să aflu că una din cele mai vechi reviste ladine se cheamă chiar aşa: "Ce faz tu?”). După ce li se risipeşte sfiala faţă de "stregoni” şi află ce dorim de fapt, femeile încep să ne vorbească, punându-şi mâna la gură a "Doamne fe­reşte”, dar şi plăcându-le totodată.
Strigoi, mascherèdes, piţărăi

Una dintre ele, Maria Ecel, rotofeie şi tunsă scurt, povesteşte de la moartea mamei sale: se deschideau singure uşile din încăperi, "mergea sufletul prin casă, fiindcă era neîmpăcat”, era ca un "segnale” (semnal) că sufletul încă mai umblă pe lângă ferestre, timp de 40 de zile, înainte să-şi ia zborul în văzduh, spre "vămile” sale... Alteori l-a auzit ca o lovitură puternică ("colpo duro”), ce izbea în fereastră, dar nu ca un vânt, ci ca nişte aripi de pasăre.
Bunica lui Nicola
 
Nicola a visat odată trei nopţi la rând un om între nişte flori frumoase, albe şi roşii, din cimitirul satului, şi abia apoi a aflat că omul acela chiar murise în ziua când el începuse să viseze. Toţi cred la fel, că sufletul nu piere, ci mai dă târcoale pe lângă case, până la Judecată.
Cum să nu te ducă gândul la munţii noştri de acasă, după ce am colindat, ca reporter, sute şi sute de sate din Carpaţi? Chiar intonaţia temătoare, cumva ruşi­nată, a vorbelor ţărăneşti e aceeaşi, când vine vorba despre apariţii din lumea de dincolo. Nicola ştie bine poveştile astea. Ca şef al grupului folcloric ladin din Penia, l-au interesat mereu lucrurile astea vechi. De altfel, formaţia lui populară este una din cele mai cunos­cute şi preţuite, mai ales în vremea sărbătorilor de iarnă.
Piţărăi ladini
 
Ladinii păstrează şi obiceiul oame­nilor mascaţi (mascherèdes) care sperie turiştii pe străzi, dar puţini ştiu că îndărătul acelor măşti sunt de fapt spi­ritele mor­ţilor, ce se-ntorc, la săr­bă­tori, printre oamenii satelor. Un joc păgân, mile­nar, "retic”, atât de izbitor de asemănător cu cel al "pi­ţărăilor” din ţinutul Gorjului şi Petroşaniului, mai ales prin costume şi ritual, încât e imposibil să nu te gândeşti tot la momârlani-marmo­lani! Aceiaşi franjuri multi­colori, aceleaşi căciuli înalte şi împodobite, aceiaşi ciu­curi roşii, albaştri, aceeaşi salbă de tălăngi mari, cio­băneşti, la brâu, aceeaşi ora­ţie de belşug, acelaşi vătăşel amuzant, trimis înainte ca să vestească marele alai colorat... Întocmai ace­leaşi măşti cu babe, cu capre de lemn care ţăcăne din gură... Feciori mili­tă­roşi, cu vipuşcă pe pan­ta­lon, aidoma "herdeşilor” din Maramureş şi "bun­gherilor” din Bucovina... Un cântec vestit de-al lor se cheamă "Olach'al ron­­denësc” ("învârtita va­la­hă”?), cu ritmuri care se repetă până la demenţă. Totul e prea "ciudat”, mă gân­desc, în timp ce răsfoiesc noaptea, în camera mea de hotel, una din cărţile lor de folclor, scrise în limba aia păgână din care ţâşnesc, câteodată, cu­vin­te aproape româneşti.
Reţi, iliri, vlahi...

Canazei, Ortizei, Las­tei, Fântânaci, Ciam­pe­del, Vadra, Pecol, Pes­cul, Pianaz, Andraz, Brus­tolade, Valaccia...
Căluşari ladini
 
Toate sunt nume stranii, nume barbare cu "z”-uri multe, total altfel decât "regulamentarele” nume italiene, atât de corect latine, de mai la sud. Doar privind harta, te minunezi. Ce ne-ar putea uni cu aceşti oameni? Oare doar latinitatea? Iorga zice că ar mai fi şi altceva decât această "ro­ma­nitate nenorocită”, în care i-a ţinut clerul italian pe la­dini, pentru salvarea catoli­cismului. Că "dacă îi urmă­reşte cineva pe aceşti oa­meni în trecut şi dacă îşi dă osteneala de a pătrunde la dânşii, în acele minunate văi, aşa de sus aşezate, aco­perite de păduri de fag... lucrurile se presintă altfel”. Reţii... Cine au fost aceşti reţi, străvechii locului, cu care toată lumea de pe-aici se mândreşte că s-ar trage din ei şi nu din romani? Prin ei, zice Iorga că ne-am pu­tea uni rădăcinile, un neam străvechi şi întins, "o sin­gură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic şi mer­gea până la Marea Nea­gră”, peste care au căzut apoi valurile unei mări de latinitate, germanitate şi slavi... Deci, mai vechi ca latinii! Traco-ilirii ajunşi în zona Alpilor, cu mult înaintea romanilor... As­tăzi, ladinii sunt cei mai puţini.
Vătăşel ladin
 
La fel ca şi fraţii lor din "stânga” şi "dreap­ta” muntelui, romanşii şi friulanii, celelalte două populaţii retoromane care trăiesc în Alpi şi pe care le-am vizitat în urmă cu ani. O insulă-n munţi, la graniţa dintre Austria şi Italia, două mari puteri care vor să îi asimileze. Şi tocmai din pricina asta, mult mai bătăioşi, mai încăpăţânaţi să nu piară. (Doamne fereşte să le spui că sunt italieni sau austrieci!)
"Pe noi, nici Mussolini nu ne-a putut italieniza, darămite Imperiul Roman”, zâmbeşte sculptorul Adolf Kostner, amintind de anul 1927, când fascismul a schim­bat cu forţa toate numele neitalieneşti ale ţării.
Adolf e prieten bun cu profesorul Moroder. Fost vecin, ladin de neam, dar nu-şi mai ştie numele vechi. Au stat prea mult sub habsburgi, înainte iarăşi sub italieni, iar mai înainte, iarăşi sub nemţi. Recunoaşte că ar putea fi "Costea”, de la "Coastă”, "Costişă”, loc abrupt. Multe nume au fost schimbate. De pildă, italienii îi numeau odinioară - Welsh (valahi) pe ladini, în vremea în care stăteau sub stăpânire nemţească. "Welşii din nord, ladinii. Aşa ni se zicea”, spune sculptorul Adolf, un om timid, slab, colţuros la chip, ca o cioplitură în piatră, un gnom al acestor munţi stâncoşi, căci numai cu piatra şi lemnul a avut de-a face de când s-a născut. A cioplit piatră. A cioplit lemn. La fel ca bunicii buni­cilor lui. O ţară din piatră şi lemn, numită Ladinia, o patrie înaltă, mică, cocoţată pe munţi, patria unor oameni vechi şi liberi... Nici nu se putea un steag mai repre­zen­tativ pentru ea, decât cel pentru care s-au luptat ladinii atât de mult, dar fără ca cineva să-l încuviin­ţeze oficial: orizontal - verdele pajiştilor şi pădurilor, deasupra - albul zăpezilor de pe Dolomiţi, şi cerul... Verde, alb, albastru. Aşa e toată Ladinia, din­tr-un capăt în altul al ei, şi toţi ladinii păstrează în case, cu mândrie, acest drapel al unei patrii veş­nic însingurate, fără drep­­turi şi recunoaştere din partea "granzilor” Eu­ropei. Dar, toto­dată, veşnic liberă şi cu iden­titatea păs­trată.
Şi dacă Iorga a avut dreptate?

"Acolo sus, în pasul Gardena, s-au adunat la­dinii de pe toate văile, în 1920. Acolo, sus, s-a hotărât steagul nos­tru”, zice sculp­torul, arătând spre mun­tele din stânga ca­sei lui, micşorându-şi emoţionat privirea.
Muntele Marmolada, văzut din curtea lui Nicola
 
În Ortisei s-a născut, aici vrea să moară. La şap­te ani şi-a făcut singur şi şi-a sculptat cu sim­boluri solare pătuţul în care dormea. Ace­leaşi cercuri cu şase petale-raze, pe care le văzusem pe lă­zile de zestre în muzeele din Or­tisei şi Cor­ti­na D'Am­pezzo, aceleaşi pe care le ştiam de aca­să. În aceste mu­zee ladine, te tulbură mul­ţimea de lucruri ciobăneşti din lemn, aidoma cu cele din Car­paţi. Totul e nu­mai despre fân, coasă, stâne, transhu­manţă, măşti păgâne, măsuratul lap­telui... În Canazei, toate bisericile sunt făcute de cio­bani: şase! Pentru doar 4500 de locuitori, din care 4000 ladini pur sânge. Biserici vechi, cu temelii chiar şi din secolul doisprezece. În Valea Venosta sunt şi din se­colul opt. Lumea încă mai are credinţă. Duminicile, la litur­ghii, bisericile sunt aproape pline cu ladini, aceşti păstori aspri, cu şorţurile lor albastre peste hainele ţărăneşti, pe care-i recunoşti uşor, prin mul­ţimile de turişti. Adolf, ladinul cu nume de neamţ, a făcut, încă de când era copil, mii de sculpturi bisericeşti. A învăţat de la tatăl său, tatăl de la bunic, şi tot aşa... Prin asta e cunoscut Ortiseiul pe tot mapamondul: satul sculpto­rilor religioşi. Până acum 50 de ani erau peste 800. Azi, nici 100 nu mai sunt. E plină Europa de sculpturile lor, în biserici, din Cehia până în Ţara Bascilor. Se zice că sunt binecuvân­tate, făcute "cu har”, dacă coboară din acest neam mic de cioplitori ciobani de pe vârfurile Alpilor.
Sculptorul Adolf Kostner
 

Dar cine sunt ei, totuşi? se întreabă mereu. Cum au putut ei supravieţui, într-una din cele mai civilizate şi pitoreşti zone turis­tice ale planetei? Adolf, toată viaţa, asta a făcut: a cioplit sfinţi şi a căutat răspuns la întrebare în legen­dele munţilor şi ale satului său. A scris şi cărţi, una dintre ele, mare, în cinci volume, doar despre legen­de! Ştie şi el, prea bine, despre "nedei”, "stregoni”, despre întoarcerea sufle­telor. Zice că stre­goni există şi azi, oa­meni spe­ciali care vin­decă, care întorc "ma­na” la animale, cu pu­te­rile lor, care te pot ajuta să te măriţi sau să-ţi gă­seşti lucruri fu­rate.
Sunt oameni vechi, cu obiceiuri vechi, pre­creşti­ne, aceşti ladini. Orice cioban de pe stra­dă te poate îndruma spre vreun "Institut” de-al lor, care ţi-ar fi cel mai folositor, îţi poate spune ce carte anume ar trebui să citeşti. Căr­ţile astea despre tra­diţii şi le ţin în case, une­ori sunt singurele cărţi pe care le au, le ţin ca pe nişte Biblii. Chiar da­că nu le citesc cu mare atenţie, tot le cum­pără. În ele e cu­prinsă viaţa lor, ceea ce le dă rost.
Paul Videsott
 
Şi n-am să-l uit ni­cio­dată pe tânărul pro­fesor uni­ver­sitar Paul Videsott, de la Insti­tu­tul din Bru­nico, care, deşi pu­tea preda filo­lo­gie în Paris sau în ma­rile uni­­ver­si­tăţi ale Ger­­ma­niei, a ales să ră­mână în că­­tu­nul lui pă­rin­tesc, să-şi în­chi­ne viaţa stu­die­rii nume­lor la­dine stră­vechi, şi asta, doar fiindcă el e la­din din stră­buni şi a aflat că nu­mele său de fa­milie, ne­ger­ma­nizat, în­seamnă "stână din vale” ("de subt”). De la as­ta a plecat toată pasiunea lui pen­tru lingvis­tică. De la numele său.
"O singură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic şi mergea până la Marea Neagră... În spe­cial, între noi (...) cari venind din Balcani, înaintăm către însăşi aceste regiuni ale La­dinilor de astăzi, şi între ceia ce au rămas ei, nu era nici o discontinuitate”.
Prof. dr. Paul Stână Din­vale zice c-ar fi posibil ca Iorga să fi avut dreptate. E sigur că aceşti păstori ladini au venit cu turmele lor de undeva din răsărit, poate chiar din Valahia.
Leander Moroder
 
Ne reco­mandă cărţi ale unor somităţi în dialectologie, precum Ma­rio Alinei, cu a sa "Conti­nuitate paleolitică a limbilor” sau Johannes Hubschmid, cel care a mers pe urmele cuvân­tului "larice”, din Carpaţi şi până aici, în Alpi. Doar aşa se poate cerceta înrudirea. Să urmăreşti cum se zice la un copac, larice, pe cele mai im­portante masive muntoase din Europa. Nu e treaba mea. Ar trebui ca "savanţii” ro­mâni, cercetătorii noştri, filo­logi şi istorici, să se obo­seas­că să adâncească subiectul...
Îndată se înserează şi chiar sunt obosit, Paul Vide­sott ne roagă să-l ducem cu maşina până în cătunul lui, fiindcă a pierdut autobuzul, dar mărturiseşte că "i-a făcut o mare plăcere” să vorbească cu noi, românii. Nici nu şi-a dat seama când a trecut timpul. De parcă am fi de­pănat amintiri comune... În drum spre casa lui, printre cătune singuratice, Paul Videsott ne arată larg, prin parbriz, cu mâna, Dolomiţii învăluiţi în zăpezile roşii ale înserării. "Nu-i aşa că e fru­mos?”, zice, şi se întoar­ce zâmbind către mine. Îi zic că da, aşa este. "Ladi­nia, patria mea...” şopteşte, parcă oftând. Şi priveşte tăcut drumul, fără să mai zică nimica.
Fotografii de: ANDREI CHERAN, FLORENTIN POPA
 


Niciun comentariu: