KRK, INSULA CIOBANILOR VLAHI


Case vlahesti in Rudine
 
Urme romanesti in Croatia
* In urma cu un mileniu si jumatate se numea Veglia si era populata de stra-romani. Urmele lor au ramas pretutindeni, chiar daca neamul le-a fost sters de pe fata pamantului. Urme romanesti in mijlocul Marii Adriatice! O bucurie pentru care merita sa traiesti *
Orasul romanilor disparuti

Rudine. Ruinele unei asezari altadata intinse, risipita pe un platou inalt de deasupra Adriaticei... Doar patru batrani mai traiesc azi aici, in doua case cu fata spre mare. Patru locuitori. In rest, pe-o raza de vreo zece kilometri, sunt doar ruine de piatra alba, unele langa altele, iesind din tufisurile si scaietii acestei coaste stancoase si aspre a insulei Krk. Ziduri, garduri de piatra serpuind pana departe, bucati de biserici si de casoaie masive, toate puse de-a lungul unor foste drumuri napadite de buruieni, amintind impreuna de gloria unui larg oras ce-a fost aici altadata: Rudine, fosta asezare a vlahilor, parasita demult, necercetata vreodata de cineva. Piatra. Mii si mii de tone de piatra, mormane albe, stralucind in soare. Aproape te inspaimanti privind! O nesfarsita incremenire de roca seaca, sufocata sub o tacere ca de mormant. Unele constructii par sa se fi naruit asa, dintr-o data, preschimbandu-se ca la un cutremur in gramezi compacte si tuguiate de bolovani inconjurate de ziduri, ca niste temple uitate la marginea marii si a lumii... Botezata cu nume aspru, croat, Krk se numea in stravechime Curicum, Veglia, Aurea ("Insula de Aur a Adriaticii"), Splendissima Civitas Curictarum, una din cele mai frumoase insule ale Europei... Si totusi, la Rudine e urat. Din cauza tarmului atat de abrupt, fara pic de plaja, a pamantului dur, saraturat, din care nu creste absolut nimic, decat iarba si arbusti secetosi, regiunea e singura parte a insulei care a ramas pustie, lipsita total de turism, exceptand o pestera mult-vizitata, cu nume straniu, vag romanesc, Biserujka (Biseruica)...
Ruinele unui trecut maret
 
E greu fie si sa-ti imaginezi cum arata altadata acest Rudine. Nimic nu mai e in picioare, nimic nu pare viu. Doar cateva pisici ce se preumbla lenes si viclean printre ruine (ma si intreb cu ce s-ar putea hrani aici aceste animale singuratice). Apoi, aceeasi intrebare cu care am pornit la drum: romani in insulele Adriaticii si Mediteranei?!... E greu doar sa-ti inchipui cum au putut ajunge atat de departe, in urma cu sute de ani, pastorii vlahi cu oile lor, trecandu-le marea cu luntrele, impanzind apoi toate aceste uriase insule, astazi croate: Krk, Pag, Cres, Rab, Losinj... Sau poate sa fi fost in aste locuri dintotdeauna? Nimeni dintre cercetatorii romani de azi - absolut nimeni! - nu s-a urnit pana aici sa vada "ciudatenia" asta. Cert e ca-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Catalin Manole, la manastirea franciscana de pe muntele Velebit, prezenta vlahilor in insula Krk e semnalata la anul 650, inainte de invazia croatilor) se adevereste ca vlahii erau deja pe toata insula, numerosi si puternici, drept dovada ca slavii i-au alungat cu greu din cetatile lor, obligandu-i sa-si pasca oile in tinuturile saracacioase din Rudine si-n alte asezari vlahesti dimprejur, care acum nu mai exista: Sulinj, Slivanjska, Ortac, Sugare... Croatii le-au imprejmuit tinutul "cu 32 de hotare", dandu-le insa niste drepturi exceptionale, in schimbul acestui sacrificiu al izolarii.
Stana de oi
 
Erau prea temuti, prea mandri, prea "de-ai locului", ca sa poata fi suparati. Chiar Ivan Frankopane (Frange-Pane, cum e aratat si pe blazonul sau, cu doi lei care "frang o paine"), unul din cei mai renumiti Bani din istoria Croatiei si cneaz al insulei Krk, s-a ocupat in mod special de drepturile lor - celebrul "jus valachorum" - marturisind ca el insusi e de alt sange decat cel croat si mandrindu-se c-o obarsie "latina, de la nordul Dunarii".
Inainte de-a parasi ruinele din Rudine, merg sa vad putin marea. E verde-albastra, ireal de frumoasa, sub haul de la picioarele mele, iar dincolo de ape se vad in ceturi alti munti, ai unui golfulet incalcit. Cei patru batrani nu sunt acasa. Pricep cu greu, de la singurul ghid al pesterii Biseruica, ca ei sunt venetici in sat, croati get-beget, si nu traiesc aici permanent, ci mai mult in marele oras de peste mare, Rijeka. Asa arata azi stravechea asezare vlaheasca: nenumarate ruine pustii, printre care se furiseaza pisici, doua case de batrani mai mult goale si-un paznic solitar, la o pestera cu nume romanesc, de biserica, care-si asteapta turistii, tot mai putini acum, la sfarsit de toamna.
Transhumanta in barca

Vlahi, vlasi, morlaci, cici, vlaski, rumeri, ciribiri... Incredibil de multe nume, pentru aceiasi oameni care ne-au fost strabuni si care au ajuns, printr-un miracol greu de explicat, cu turmele lor de oi pana-n aceste indepartate insule exotice din Marea Adriatica, lasandu-si urma si numele, mereu altul, in memoria neamurilor pe langa care au trecut.
Svetko Usalj
 
Coboram spre sud, prin Krk-ul asta lunguiet si pitoresc, mare aproape cat un judet romanesc, inundat de soare, parca din toate partile, ca nici o palarie cu boruri largi nu te poate ocroti, oprindu-ne prin alte sate, despre care aflam c-ar fi intemeiate de romani de-ai nostri, in urma cu multe secole. Ce sa mai vezi, insa, prin atata turism? Toate asezarile de pe malurile Adriaticii sunt sufocate de hoteluri uriase, iahturi, vanzoleala de vizitatori din toata lumea -, preschimbate in adevarate "industrii de agrement". Cum sa mai vezi traditii sau urme ale unor locuiri stravechi? Asa e Saline, satul in care, inca din veacul al XIV-lea, vlahii ciobani lucrau deopotriva si la "salinele" de sare... Asa e incantatoarea Baska, "bijuteria Adriaticii", de pe tarmul muntos din sud... Ori superbele statiuni Malinska si Porat, de pe coasta de vest, altadata cea mai compacta si numeroasa regiune vlaheasca de pe insula, in care acelasi cneaz Frankopane i-a favorizat pe morlacii condusi de un anume Ciubran, in conflictele lor cu croatii, deoarece acestia nu-i lasau sa-si pasca turmele de oi turcane, pe pamanturile lor... Intreaga "Insula de Aur" e plina de istorii romanesti, din pacate, distruse de navala turistica si ramase mai mult prin cronicile locale, caci prea putini oameni vii sau locuri anumite mai pot sa ne aminteasca de-o vietuire atat de indepartata in timp. Abia la sfarsitul primei zile de cautari, la Cizici, o alta statiune selecta din golful Seline, acolo unde ne asteptam mai putin, aveam sa-l cunoastem pe un fel de "invatat al asezarii", Mario Turcic, care statea ca un patriarh pe terasa casei sale, sorbind tacticos dintr-o ceasca de ceai inmiresmat. Totusi, n-a tresarit cand l-am intrebat de morlaci. Cum sa nu fi auzit, doar si satul lor a fost intemeiat de acesti ciobani "vlahi", care erau foarte multi in Croatia si-au coborat in valuri, cu oile, spre insule, de pe muntii Velebit, sau din alte parti ale continentului. Ridica mainile spre muntii nevazuti, aratandu-mi prin semne agitate cum au coborat, de undeva, din inaltimi, pe insula lui. El, Mario, s-a nascut si a copilarit pe insula asta, mereu in preajma marii si a soarelui arzator, invatand sa pescuiasca, sa se scufunde in abisul azuriu al marii, deprins cu toate tainele apelor mediteraneene. Afara de serviciul pe care l-a avut catva timp la Rijeka, doar aici a stat, in casa lui parinteasca, pe care a marit-o, iar acum are si doua barci bune, care-l asteapta in port. Visul lui de o viata! La 70 de ani, este inca un barbat frumos, sarmant si puternic, vorbeste destul de bine englezeste, transmitand o cumpatare si-o liniste sufleteasca cum rar intalnesti.
Mario Turcic
 
Stie de copil, de la batrani, ca singurii ciobani de pe insula erau vlahi ("ciobani" sau "pastiri"), coborati de pe munti. Ca asa puteai deosebi un vlah de un croat, daca pastorea oi. Caci croatul era mai mult cu vitele, cu taurii, cu porcii... Si tot de la batranul Mario aflu ca, pana nu de mult, aproape fiecare familie de pe Krk crestea oi multe, sute si sute, ba chiar si azi mai sunt multi care le tin in staul, pe langa casa, "de drag". "Oieritul e o traditie pe insula asta, preluata poate de la vlahi, nu stiu. Chiar prin anii 60, mai erau inca ciobani foarte numerosi. Tatal meu, pana in ziua mortii, a tinut 60-70 de oi, nu se putea lasa de ele, avea ciobania "in sange". Tot din cauza asta, si azi, unii oameni inca mai cresc oi, chiar daca nu se intretin doar din ele. Da, oi din acelea cu capul negru, turcane. Dar acum le tin mai mult asa, "ca un hobby"...". Si mai zice, Mario, un lucru absolut emotionant: ca altadata ei faceau transhumanta cu oile in barca, trecandu-le marea pana in Istria, sau pe muntele Velebit, de unde se intorceau la sfarsitul toamnei. Imaginea asta imi da fiori: ciobani cu oile in luntre, infruntand valurile, pentru o dragoste de-o viata, mostenita din batranii batranilor... Apoi, pana prin anii 60, le-au trecut cu un urias vapor cu aburi, inghesuiti pe punte in pelerinele lor de postav, unii tinand cate-un mielut in brate, tacuti, incremeniti in prelunga leganare a navei enorme... Abia acum, in 1980, dupa moartea lui Tito, s-a deschis podul arcuit de beton peste Adriatica, lung de aproape doi kilometri, pana nu de mult unul dintre cele mai mari din lume. Astazi, cu masina, pe acest pod ajungi pana la Mario acasa in zece minute.
Limba romana de pe insula Krk

Si mai stie Mario Turcic ceva despre un vechi grai, care se vorbea odata aici, numit "krCkorumunjski" (krkoromana) sau "murlaCka besida", mult raspandit odinioara pe Krk si-n insulele din jur. Dar pentru asemenea detalii, Mario ne trimite la un prieten al sau, specialist in limbi vechi, Svetko Usalj, care traieste chiar in mijlocul insulei, intr-un sat numit Gabonjin. O luam intr-acolo, spre inima insulei, departe de golfurile albastre ale marii, un teritoriu uscat, din piatra, care ma face sa inteleg ca Krk-ul ascunde ceva mai profund decat pleiada turismului de pe tarmuri. Sate micute, traditionale, carciumioare pitite in verdeata pivnitelor unor case batrane de veacuri, umbrite de arbori multiseculari, apoi incredibil de multe biserici, pe o suprafata restransa, zeci si zeci, unele vechi de vreo opt sute de ani... Plus troitele. Asta m-a uimit cel mai tare. Troite la aproape fiece fantana sau rascruce de drumuri, ceea ce rar intalnesti in lumea catolica, ci mai degraba prin asezarile romanesti.
Frati din departari - reporterul si Dinka Brat
 
Satul Gabonjin e intesat pe fiecare ulita cu sute de pietre albe, asemeni unor mici monumente, sculptate de sus pana jos cu litere glagolitice. Toate au fost cioplite de acelasi Svetco Usalj, omul care de-o viata intreaga, pana la cei 75 de ani pe care-i are acum, s-a dedicat cu toata fiinta studierii scrierilor in acest alfabet disparut. In acest fel a gasit si documentele acelea despre vlahi, de la 1465, plus altele si mai vechi, "Atti di confinazione", care atesta prezenta romanilor in insula inca de la 1321. Le-a gasit descifrandu-le din limba glagolitica. Imi zice cu tristete, stand pe veranda casei sale, sub aracii incarcati de struguri, tinand in fata un vraf de foi acoperite cu semne stranii si fumand tigara dupa tigara, ca "limba lui" a disparut de veacuri si e pacat ca foarte putini dintre croatii de azi mai au habar de ea. "E tragic cand moare o limba...", sopteste dus pe ganduri, tragand adanc din tigara. Sa fie vorba de "krCkorumunjski", "romana de Krk", disparuta, si ea, de multa vreme din insula, ultimul vorbitor, numit Mate BajCic Gaspovic (Matei Baciu) din Poljica, a murit tocmai in anul 1875. Au ramas insa niste toponime pe care mi le citeste rar, din foile lui, tragand cu ochiul la mine, sa vada daca radacinile cuvintelor imi spun ceva, dar neavand cunostinte lingvistice, n-am putut face prea multe asemanari. Citez, exact dupa cum le-am auzit: "Vlaha", "Jiteri", "Sulini", "Dubasnita", "Plujine", "Gorita", "Silvanisca", "Gropnici" (asta e sigur "loc de ingropaciune"), "Sugare", "Virlet", "Smirdaica", "Virh". Zvetko ma asigura ca toate, daca le elimin terminatia croata "ici", sunt ramasite de cuvinte valahe. Imi spune, apoi, de un renumit lingvist, Ive Jelenovic, din Dobrinj, care afirma clar, despre multe sate din insula, ca-s "fara indoiala, de origine vlaho-romana".
O rusine pentru istoricii de azi

A treia zi pe insula. Sunt in sud, c-o palarie alba pe crestet, pe terasa unui restaurant amenajat in staulul de animale al unei case vechi din secolul al XVI-lea si citesc cateva randuri din marele lingvist si istoric roman Ioan Maiorescu (tatal celebrului Titu Maiorescu), care a fost, si el, pe insula Krk, acum un veac si jumatate: "De Veglia (numele vechi al Krk-ului) ma indoiam (...), insa cu toate acestea, am facut planul de a calatori pe aceasta insula, in villagiul Poglizza...".
Iata-ma-s si eu, reporter contemporan, in aceasta Poglizza, Poljica cum ii zice azi, uitandu-ma la turnul inalt de treizeci de metri si vechi de trei veacuri al bisericii satului, turnul pe care-l cauta cu privirea, din departare, carturarul roman, in seara de 17 iulie 1857, ca pe un reper, panicat putin ca se intuneca si nu-l va mai zari, dupa unsprezece ore de mers pe jos, "pe carari scolioase si rapoase, din bolovan in bolovan" si cu "sudorile care trecusera prin toate hainele", doar ca sa poata vizita putin acest catun, in care aflase ca s-ar mai putea rosti cateva vorbe romanesti.
Turnul din Poljica, acelasi pe care l-a vazut Ioan Maiorescu in 1857
 
Citind jurnalul sau de calatorie in Croatia, n-ai cum sa nu te revolti pana la cer, impotriva tuturor istoricilor, lingvistilor, etnografilor, si chiar si a reporterilor de astazi. Ce i-a impiedicat sa vina pana aici? Cat de ignoranti au putut fi, sa lase in abandonare aceasta "comoara vlaheasca" de la Marea Adriatica? De ce ne scriem in continuare istoria numai "de la birou", fara entuziasm, dand mereu vina pe "lipsa de fonduri", pentru propria noastra lene sau comoditate? Cum a putut omul acela, la 1857, sa strabata pe jos asemenea distante, cu bani putini, hranindu-se cu ce putea, dormind "in paie sub cerul liber" pe la cate-o casa, haladuind singuratic pe pamanturile astea straine si indepartate, si toate astea numai pentru a gasi cuvinte romanesti?! Aproape 2000 de kilometri, de la Iasi la Marea Adriatica, acum un veac jumatate! Un singur cuvant romanesc rostit aici, o singura "declinatiune" de verb, era pentru el o uriasa victorie. Stramtoarea pe care-o trecusem noi cu masinile, in mare viteza, peste podul acela urias de beton, el o trecuse "intr-o barca cu doi lopatari", vreme de trei ore, privind celalalt tarm cu speranta, fara sa se teama de ce i s-ar putea intampla, animat de-o putere pe care nici reporterii de front de astazi nu si-ar putea-o inchipui. Ce l-a determinat sa faca asta? Pentru ce asemenea sacrificii, in greutatile acelei epoci? Doar un singur raspuns: pentru ca omul acela avea un crez. Pentru ca era un patriot, calitate pe care azi multi istorici sclifositi de-ai nostri o iau in raspar, fara a se deranja sa-si miste burtile pana aici si sa vada. Acum un veac jumatate, acel carturar voia sa ne arate, chiar si cu un singur cuvant romanesc gasit "pe teren", ca pastorii vlahi au fost aici de la inceputuri, "or, ca cel putin sunt mai vechi decat Serbii, Croatii, Serbo-Dalmatinii". Se razboia "la fata locului" cu mari cercetatori croati (altminteri profesori-doctori in problema vlaheasca) strigandu-le in fata, chiar in tara lor, fara nici o retinere: "Unde sunt Vlahii, de la cari Croatii au coprins cea mai mare parte a terei lor si Dalmatia, carora le-au stipulat drepturi, sustinute pana in secolul 17, cari mai inainte aveau in partile aceste Banatul lor si de la cari ducele Crovatilor a luat titula de "Ban", cuvant romanesc in forma aceasta?..." Cum sa nu te puna pe ganduri asemenea vorbe? Cum sa nu te mane sa faci, totusi, ceva?...
Bisericile care striga

Nimeni, de un veac si jumatate, nu a cercetat, "la picior", insulele acestea ale vechilor morlaci. Nimeni n-a venit, macar dupa Revolutie, sa le studieze asezarile lor istorice, la fel cum au fost ignorate atata timp si cele istro-romane din Istria. Prima descoperire de pe insula Krk, care l-a facut fericit pe Ioan Maiorescu, a fost rugaciunea "Tatal Nostru" plina de cuvinte romanesti: "Parea nostra cea de saca zi, da ne...". Atat, si i-a fost de ajutor ca sa recompuna, prin comparatie, o intreaga bucata de istorie. Un Tatal Nostru care se rostea la fel si cu vreo 70 de ani in urma, data neagra, de cand limba vlahilor a murit pe insula Krk. Insa, desi limba s-a stins, au mai ramas, si astazi, multe urme ce parca striga sa fie gasite, macar in ultimul ceas. Un intreg capitol de istorie romaneasca uitat, din ignoranta, la tarmurile unei mari slave si potrivnice... Am ajuns si noi in Poljica, "satul lui Maiorescu", unde aflam ca in afara bisericii "oficiale" catolice, ar mai exista una veche, "Biserica ascunsa" ii zic localnicii, datata intre secolele 8 si 9, despre care nimeni nu stie cine a construit-o, nu poti gasi asta nici macar in carti.
Biserica veche din Suzan
 
De altfel, oamenii locului nici nu stiu precis unde se afla ruinele - undeva pe drumul ce urca pieptis, spre padurea de deasupra satului... Dar desi am ratacit prin desisuri pana spre inserate, n-am aflat nimic. "Era numai o temelie. Probabil ca au acoperit-o buruienile", mi-a explicat cineva.
Mergem mai departe, indarjiti sa ne continuam misiunea. Satul Suzan. Primul om care imi iese in drum, o femeie blonda si robusta, cu nume nu prea croat - Dinka Brat - imi spune imediat ca stramosii celor din sat au fost vlahi si ca satul lor a fost intemeiat de morlaci romani, coborati de pe Velebit. Asta nu mai era pentru mine o surpriza. Aveam sa aflu, insa, ca la capatul satului, dincolo de cavourile somptuoase, insirate la milimetru de-o parte si de alta a aleii cimitirului, ar mai fi fost si un alt cimitir, "vlahesc", ba chiar si o biserica "a vlahilor", cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, de unde i se trage si numele satului: Suzan, Su-Jean, Sfantul Ioan. Chiar si in carti, i se recunoaste acestei biserici originea vlaheasca, ba i se stie si data sfintirii - 1464 - si primul preot vlah care a slujit intr-insa, un anume Marin Guiascu. Dar, la fel de straniu ca la Poljica, localnicii au uitat-o de tot. Desi e aici, la vreo trei kilometri prin padure, multi nu-si mai amintesc nici macar locul ei exact. Stiu ca e pe undeva pe acolo, in noianul ala de crengi incalcite din spatele cimitirului. Fiul Dinkai ne zice sa urcam in masina si sa-l urmam, caci o va lua inainte cu motocicleta. Mormintele stie unde sunt. Ne bagam intr-o padure deasa si neingrijita, printr-un formidabil paienjenis de crengi si balarii intepatoare, inaintam pana la un punct in care efectiv nu se mai poate trece. Dar mormintele incepusera sa apara. Unul aici, unul dincolo... Sunt zeci, sute, le vedem si mai departe, aplecandu-ne la radacinile arborilor, uitandu-ne printre buruieni. Doar niste umflaturi de pamant acoperite de iarba sau muschi, daca n-ai sti dinainte, ai trece peste ele ca peste niste musuroaie de furnici. Nici vorba de cruci, de inscriptii. Dar mormintele exista. Sunt acolo, in fata mea! Bietii nostri ciobani, frati din departari, sub pamanturi... Ce cauta ei aici, nestiuti, pe insula asta a hotelurilor si iahturilor de lux, ingropati sub aceste huceaguri amarate si prafoase?...
BISERUICA - istorie ascunsa in cuvinte romanesti
 
Iar biserica e si mai departe, prin alt desis ametitor de ramuri, pe care-ti vine sa-l tai cu securea ca sa-l poti strabate. Dar mergem, totusi, dand disperati crengile la o parte, gafaind osteniti, ne ratacim prin padurea asta salbaticita si pustie sperand ca acum, indata-indata!, vom zari ruinele printre arbori. Dar mergem degeaba si ni se pare ca ne invartim intr-un cerc. La un moment dat, colegul si tovarasul meu de drum, Longin, se opreste, incremeneste intr-un luminis, cu fruntea asudata si mainile cazandu-i pe langa trup, zicandu-mi ca un camarad care, oricat de greu i-ar fi, merge cu tine pana la capat: "Bogdane, tu iti dai seama unde suntem noi, aici?...". Intr-adevar, abia atunci imi dau seama. De parca vorbele lui m-ar fi trezit dintr-un entuziasm parca prea nebunesc. Si ne lasam amandoi in iarba, cu ochii spre cer, si radem, radem, de parca, intr-adevar, nimic nu ar mai conta decat faptul ca... suntem aici! Gasisem amandoi insula vlahilor. O intorsesem pe toate partile, dintr-un capat in altul, de la est la vest si de la nord la sud, descoperisem cateva lucruri pe care nimeni n-a fost curios sa le caute vreodata. Maine vom pleca acasa, spre Bucuresti. Mai e putin. Putin, si vom gasi si biserica asta buclucasa, care se tot ascunde de noi. O gasim noi si pe asta. Iar daca nu - ce naiba! - sa vina ilustrii nostri savanti sa o caute... S-ar umple o gaura neagra a istoriei romanesti.
 


Niciun comentariu: