Investitiile in patrimoniul imaterial din Polonia mica (vlaha) - video si prezentare

Evaluarea investitiilor in patrimoniul imaterial 

P.N.D.R.  2007-2013

Investiile in patrimoniului imaterial din
Polonia mica (Malopolska sau Polonia vlaha)
PNDR 2004-2011 Polonia

Avram Fițiu, Cluj, 22/01/2015





Link la pagina cu slideshow

Video: Avram Fitiu la conferinta RNDR din Cluj, 22/01/2015



Links:

- Partea a II-a, despre Polonia Mica
- Video complet

Vizita la oierii Vlahi din Munţii Tatra

11-16, August, 2014

Album foto: [link la galerie integrala]

Organizatori:
  • Groza Mircea, maestru în gastronomie tradițională și consilier local al orașulului Zalău
  • Ioan Bejenaru, muzeograf al Muzeului de Istorie din Zalău
  • Avram Fitiu, conferențiar la USAMV CJ

Câteva poze selectate ( mai multe aici  ):


Dacii, strămoşii danezilor

Un document important pentru noţiunea de Dacia cât şi pen­tru originea şi istoria descendenţilor ei, este Chronicle Roll sau Moseley Roll, o cronică istorică al cărei original s-a pierdut dar ale cărei cópii şi manuscrise după aceste documente, făcute în secolul XV, în timpul domniei lui Henry al VI-lea, se găsesc la: „Univeristary College”, din Londra, „Corpus Christi College” din Cambridge şi „Bibliotheque Nationale” din Paris.

Acest document este o genealogie a popoarelor germane, o legendă a acestora. Astfel Steph, Steldius ori Boerinus este primul locuitor şi iniţiator al popoarelor germane care are nouă descendenţi, cele nouă popoare germanice vechi, iniţiatoare: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethius, Wandalus, Iutus, Gothus, Cinrinicius.

Bihorul din Muntenegru, documentar istoric realizat de regizorul Tudor Chirilă


Regizorul cu origini orădene, Tudor Chirilă a realizat un documentar istoric de lung-metraj, carer va putea fi urmărit sâmbătă, 27 septembrie, pe TVR. Documentarul prezintă istoria unui alt Bihor, din Muntenegru şi faptul că în Evul Mediu a fost o ţară pe nume România, în Bosnia.

TVR a difuzat documentarul „Maurovlahica - Recviem pentru o etnie dispărută”

Erau numiţi valahi negri, morlachi sau Nigri Latini. Vorbim de o comunitate uitată, care, în sec. al XII-lea a creat un stat pe nume România... în Bosnia. Sâmbătă, 27 septembrie, realizatorul Tudor Chirilă v-a prezentat povestea acestui popor.


O îndreptare istorică: NIKOLA TESLA a fost român!



Il considera de-al lor şi sârbii, şi croaţii, şi americanii, şi românii. Căci cine nu s-ar mândri cu un geniu despre care se spune că a fost cel mai mare inventator al veacului 20? S-a născut acum 155 de ani, într-un sat, azi, croat, dar locuit secole de-a rândul de vlahi. Ascunsă îndărătul unui cimitir vlăhesc, la umbra unei superbe biserici ortodoxe, casa copilăriei lui Tesla îşi aşteptă demult adevărata poveste. V-o spunem noi (Formula AS, n.r). Am fost pe urmele ei si am aflat adevărul. Marele Tesla a fost român.


Urme româneşti în Polonia - Epopeea păstorilor vlahi






Instrumente stravechi: fluierul, cimpoiul şi cetera

"Moje kochanie! Moich ludzi! Dragii mei! Poporul meu!", a strigat primarul unuia dintre cele dintâi sate poloneze în care au pătruns turmele de oi venite în transhumanţă din Ro­mânia.

Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfă­cându-şi larg braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îm­bră­cate în costume tradiţionale stăteau nemişcate, ţi­nând coşuri pline cu bucate alese şi câteva sticle de şli­boviţă. Pentru un moment, liniştea văilor şi a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foşnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiştii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În faţa lor, doi ciobani, unul polonez şi altul român, le întâm­pinau cu aceeaşi emoţie. Se apropiau încet, urmaţi de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniţi în trans­humanţă din Ro­mânia, din satul Rotbav, de lân­gă Bra­şov. Într-o po­iană a Carpaţilor polonezi, dea­su­pra lumii şi în pus­tietatea muntelui, aceşti oameni s-au îmbrăţişat cu la­crimi în ochi, ca niş­te rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reu­nea: cea a vla­hilor. Un popor plecat cu oile din Car­paţi, aproape cu un mile­niu în urmă, ignorat de is­to­rici, deşi a co­lonizat şi a domi­nat timp de se­cole toate înălţimile Eu­­ropei, din Car­paţi în Alpi şi de la Marea Adriatică pâ­nă în munţii Pin­dului. Marea ex­pansiune vala­hă!
Pe ciobanul po­lonez îl cheamă Piotr Kohut. Îm­pre­­ună cu ciobanul ro­mân Cristian Su­ciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câţi­va ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanţei din Car­pa­ţii româneşti în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de ki­lo­metri pe drumuri de munte şi poteci stră­vechi. "Am vrut să spu­nem cu voce tare ceea ce cărţile de istorie se sfiesc să arate. Că un mare popor de păstori a pornit din Carpaţii ro­mâ­neşti în transhu­manţă şi a ajuns până în munţii Tatra. Chiar dacă au fost pe nedrept uitaţi, vlahii sunt cei care au îmblânzit munţii şi au schimbat cultura tuturor ţărilor prin care au trecut în această parte a Eu­ropei - Ucraina, Slova­cia, Polonia şi Cehia. A­ceastă călătorie nu vorbeşte doar despre istorie, ci şi despre identitatea noastră: cine am fost şi cine suntem", a spus emoţionat Piotr Kohut.

O carte rară



Cracovia. Probabil cel mai frumos oraş al Po­loniei, cu clădiri vechi, somptu­oase, cu aer imperial şi elevat. Piaţa centrală este înconjurată de imo­bile impunătoare, cu arcade uria­şe din piatră, cu stâlpi auriţi şi fron­toane sculptate. De jur-împrejur sunt tera­se largi, înţesate de turişti ce vorbesc toate limbile pământului. Stau rela­xaţi, bând câte o cafea, şi pri­vesc turnul istoric din cen­trul aces­tei pieţe imense. Câteva străzi mai jos, as­cun­să sub platani enormi, este Universi­ta­tea Ja­giellone. O clă­dire veche, cu ziduri masive din pia­tră, cu uşi mari şi grele. Aici a fost cândva profesor Stanislav Lukasik, unul dintre istoricii de primă mână ai Poloniei. Aici am venit şi eu, în speranţa că voi găsi o carte veche, pe care o căutasem, fără izbân­dă, la zeci de anticari: "Roumanie et Po­logne", o carte scrisă de profe­sorul Lukasik, direct în franceză, poate pen­tru că a con­siderat-o foarte im­portantă. "Es­te, în­tr-ade­văr, o carte rară", mi-a spus doamna de la arhiva univer­si­tă­ţii. "O avem şi este în fondul spe­cial, nu în cel cu­rent. Dacă faceţi o cerere şi oferiţi o garanţie, puteţi avea acces la ea". Am scotocit prin rucsac du­pă o "garanţie", şi cum cel mai important lucru pe care îl aveam era paşa­­­portul românesc, i l-am oferit. După o jumă­tate de oră, ţineam în mâini celebra carte. În­tre co­pertele ver­zui erau 400 de pagini în­găl­benite de timp, pagini de istorie comună în­tre Polonia şi Ro­mânia. O carte im­­por­­tantă, nu doar prin infor­ma­ţiile esenţiale adunate, de la primele do­cu­men­te şi până la re­laţiile politice şi literare, dar mai ales pentru că a fost scrisă cu impar­ţia­litate, în perioada inter­belică, atunci când nicio propagandă nu deturna munca istoricilor.
Citind cartea profe­so­rului Lukasik, am în­ţe­les că povestea păsto­ri­lor români înce­pe cu mult timp în urmă, pe la 1317, când sunt amintiţi pen­tru prima oară, într-un act al regelui Carol Ro­bert de Anjou, ce le dă­dea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecaţi din Tran­silvania, Bu­co­vina şi Maramureş, ciobanii vlahi tre­ceau prin Ucrai­na şi, mergând pe ambii ver­sanţi ai munţilor Car­paţi, ajungeau până în Slovacia, Polonia şi Cehia. Se răspân­deau către nord şi nord-est, se înde­păr­tau de Carpaţi, dincolo de Lublin şi, mergând peste pădurea San­do­mierz, îşi vedeau de drum, mai de­parte de Vis­tula. Cu toată averea lor pusă pe câţiva măgari, aceste mici gru­puri au trecut neobservate pe potecile necu­noscute ale munţilor şi s-au aşezat unde au găsit loc prielnic. Aşa se face că în zonele montane din regiu­nea numită Mica Polonie sunt ates­tate peste 700 de sate înte­meia­te de vlahi! Numai pe ma­lurile râului San existau 230 de colo­nii, aflate în proprietatea lui "Ştefan, fiul voevodului Sas". Vlahii se insta­laseră în special în zona Podhale, la poa­lele mun­­ţilor Tatra, culmile mon­­tane de lângă oraşul Zywiec fiind doar baza de pornire şi răs­pândire mai de­par­te, în toată Silezia. În Pod­hale, ei s-au sta­bilit ca peste tot: fie pe baza legii lor strămoşeşti, de care nu s-au des­părţit ni­ciodată, ius valachicum, care specifică anumite privile­gii şi libertăţi, fie se aşezau, pur şi simplu, unde vedeau cu ochii, îm­preună cu oile lor. Aşa se pare că a luat fiinţă chiar şi


Muzeograful Michal Kawulok
celebra staţiune montană Zakopane, care iniţial se numea Nowo Osada. Satele lor de atunci semănau foarte mult cu cele lăsate acasă: case din bârne de lemn, răsfirate pe coastele mun­­telui, de cele mai multe ori în lo­curi greu accesibile, sălaşe pentru vite şi stâne de oi. Cu timpul, vla­hii şi-au câştigat respectul local­nicilor din vale, nu doar pentru că i-au învăţat pe aceştia tot ce în­seamnă agricultura de munte, dar şi pentru că erau liberi şi indepen­denţi. Câş­tigau bine de pe urma turmelor, dar şi de pe urma meş­teşugurilor în care erau neîntrecuţi - făcutul brânzei, ţesutul lânii şi-al cânepii, cioplitoria în lemn. Cu timpul, satele vlăheşti, tot mai numeroase şi tot mai mari, au început să se organizeze în craine, trăind tot după legea valahă, fiind obligate să plătească doar dări în produse, să ţină mori pe cursul apelor din munţi, iar conducătorii lor, numiţi crainici sau cneji, să participe ca ostaşi la apă­rarea teritoriului. Dar bunăsta­rea vlahilor a început să bată la ochi şi să stârnească invidie. Puterea lor cres­cuse atât de mult, încât, în 1624, Dieta va limita, prin lege, nomadismul montan, tăind fără milă din libertăţile dreptului valah, încercând să transforme satele de ţărani în sate de sclavi. Nesupuşi, vlahii s-au răsculat, mai ales în regiunea Podhale. Dar chiar dacă vlahilor le-au fost retezate libertatea şi pute­rea de altădată, neamul lor a rezistat şi a rămas neatins până astăzi. Do­vadă sunt satele lor, răspândite încă prin munţi, ca­sele din lemn, cu cerdac, staulele cu oi şi bucuria neţăr­murită a liber­tăţii care le străluceşte-n pri­viri.

Pelerin la izvoare





Vlahi la 1880, în Wisla
Drumul ce te duce la satul Istebna este plin de mis­ter, nimic nu seamănă cu ceea ce ai învăţat în cărţile de istorie. Treci prin localităţi cu nume precum Buco­vina, Cucov, Cetine, Prizslop, Mă­gura sau Brindziske. Ur­mele ro­mâneşti sunt clare şi la tot pasul, aproape că nu îţi vine a crede că teritorii atât de întinse au fost cândva ale păstorilor vlahi. În cele din urmă, ajungi, pe un drum tot mai şerpuit şi tot mai îngust, în satul Istebna, în munţii Beskizi, la ca­pă­tul Carpa­ţilor polonezi. Este cel mai înalt sat din Polonia, aflat la peste o mie de metri altitudine, unul din­tre cele mai vechi sate vlă­heşti ates­tate documentar. Casele sunt în bună măsură ca odini­oară, risi­pite pe vârfuri, pierdute prin valu­rile verzi şi nesfârşite ale munţilor. Multe sunt încă din lemn, dar modernizate, pentru că, între timp, Istebna a devenit o atracţie turis­tică, un sat celebru prin tradiţiile pastorale păstrate. Într-o astfel de casă vlăhească, din lemn, lo­cuieş­te şi Piotr Kohut, ciobanul polo­nez ce tocmai s-a întors cu oile din transhumanţă. Ală­turi de soţia sa, Ma­ria, şi cei trei copii, duce un trai cât mai aproape de cel al vlahilor. Poţi să îţi dai seama de asta încă de la intra­rea în casă. La parter miroase a oaie şi a brânză şi gă­seşti să cumperi cam tot ce ţi-ai dori să iei dintr-o gos­podărie cu tradiţie pastorală. De la celebra bryndza, până la ţesături din lână şi mici obiecte meşteşugite din lemn. Mă strecor printre muşteriii ve­niţi să cumpere din produsele celebre în toată regiunea, până în camera unde Piotr mă aşteaptă pentru interviu. E mai tânăr decât credeam. Are faţa arsă de soare, şi poate călătoria din care tocmai a sosit i-a pus în priviri o lumină stra­nie, blajină şi totuşi dură. E îmbrăcat cu o cămaşă albă, de in, tradiţională, şi poartă un chimir lat, din piele, aşa cum au toţi ciobanii de pe la noi. De cum a început să-mi vorbească, mi-am dat seama că întâlni­rea cu el avea să fie cheia de boltă a tuturor călă­toriilor "Formulei AS" în căutarea urmelor ro­mâneşti. "Eu sunt vlah. Mulţi dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu ştim exact când am venit aici, dar strămoşii noştri au sosit din Carpaţii Româneşti. Au fost păs­tori, ca şi mine, au umblat munţii ăş­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. În primul rând, pen­tru ei am pornit anul acesta cu oile în trans­­humanţă, din Ro­­mânia până aici. Tre­buia să văd unde e începutul tradiţiei noastre şi de ce semănăm atât de mult la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­măşile noas­tre".
Transhumanţa a trei sute de oi din România în Beskizii polonezi nu a fost o misiune uşoară pentru Piotr Kohut. A însemnat câţiva ani de tatonări şi dis­cuţii cu autorităţile a cinci ţări şi strângerea banilor necesari unei astfel de călătorii în zilele noastre. Efortul a meritat însă. Pentru el, călătoria a fost o revelaţie. A înţeles pe viu că rădăcina vlahilor este în Transilvania. Că multe din lucrurile ce definesc identitatea vlahilor polonezi, sau


Tulnicul
a goralilor, cum mai sunt numiţi, provin din viaţa şi cultura păstorilor români. A descoperit cu uimire că şi în România se spune baci, brânză, jintiţă, colibă sau sălaş. Că cetina e tot cetină, matraguna e mătrăgună şi afina e afină. Cum să nu rămâi uimit când auzi la tilişcă şi fluier cântece pe care le ştii de acasă, din bătrâni, şi când vezi aceiaşi sori sculptaţi pe aceleaşi porţi şi pe aceleaşi case? Bucuria lui Piotr de a-şi fi găsit rădăcinile neamului era şi a mea. Vlahii sunt vii şi încă mai există! Păstori din vechiul neam al păstorilor încă pot fi întâl­niţi în munţii Poloniei! Nu a fost nebunie, când reporte­rii "Formulei AS" i-au contrazis pe istoricii din Serbia, Croaţia, Italia sau Elveţia, care încercau să ne convingă că asemănările dintre urmele pastorale existente în Ro­mânia şi cele găsite la ei sunt simple coincidenţe. Din păcate, acolo nu mai existau păstori să îi contrazică şi, din fericire, transhumanţa oilor din România în Polonia este un argument concret şi tocmai de aceea un gest istoric.
"A fost ca un pelerinaj pe urmele strămoşilor mei. Nu am câştigat nimic financiar, dimpotrivă, multe lu­cruri le-am plătit din economiile personale. Dar a fost un vis extraordinar pe care l-am atins. Soţia şi întreaga familie m-au susţinut. Poate şi pentru că acesta nu este un spectacol sau un eveniment cultural, este chiar viaţa noastră, aşa trăim noi, cu oile, cu muntele, cu cântecele şi obiceiurile vechi. Trebuia să ştim mai bine cine sun­tem şi de unde venim, ca să ştim încotro să mergem. Am descoperit că păstoritul e mult mai puternic în România decât în Polonia... E şi tradiţia, e şi faptul că aveţi mai mulţi munţi. Anul viitor, vom merge iar în transhu­manţă, şi sper ca legăturile să devină mai strânse între noi".

Memoria munţilor






Reporterul şi Piotr Kohut



Piotr Kohut şi turma lui
Michal Kawulok, muzeograful din Wisla, încerca din răsputeri să îmi explice în engleză ce e aceea o "ceapsă". L-am rugat să mergem în sala unde două ma­nechine erau îmbrăcate în costume tradiţionale şi, odată ajunşi în faţa lor, am început eu să îi spun numele dife­ritelor piese. Ceapsa se poartă şi la noi, în zonele mon­tane ale Hunedoarei, la femeile din ţinutul Pădu­renilor. Apoi am continuat: fotă, chieptar, colţuni, bundă... Mă privea surprins şi amuzat. Misterul a fost dezlegat când i-am spus că sunt din România: "A, veniţi de acolo de unde au pornit strămoşii noştri vlahi! Noi ştim că ră­dăcinile noastre sunt acolo, dar e uimitor să vezi cât de apropiaţi suntem. Am fost mirat că ştiţi aceste denumiri, pentru că şi în Polonia, puţini sunt cei ce le mai înţeleg. Sunt cuvinte vechi, păs­trate mai ales de cei ce tră­iesc la munte. Pe măsu­ră ce bă­trâ­nii se duc şi sa­tele se modernizează, mul­te din­tre obiceiurile şi cu­vin­tele vechi se pierd şi ele".
Muzeul Munţilor Bes­kizi este un loc foarte spe­cial. Este făcut într-o clă­dire istorică, în care altă­dată îşi dădeau întâl­nire vla­hii. Bucăţi din trecutul vlahilor de odinioară sunt aici conservate şi etiche­tate, puse la păstrare cu gri­jă, pentru a înţelege cum trăiau primii păstori ai aces­tor munţi. Aici am des­coperit nu doar fotografii excepţionale cu vechii vlahi, dar şi frânturi din viaţa lor, semă­nând izbitor cu ceea ce încă mai putem găsi şi astăzi la ciobanii din munţii Româ­niei. Aceleaşi instrumente de făcut brân­za sau de ţesut, aceleaşi mici obiecte din gospo­dă­rie, acelaşi fel de a-şi rân­dui viaţa. M-am bucurat alături de Michal că îi pot înţelege mai bine pe înain­taşii mei, atât de departe de casă, şi el s-a bucurat că poate înţelege România, deşi nu a fost niciodată acolo. În acel mic muzeu din Wisla, orăşel care cu câteva sute de ani în urmă fusese în grija unui voie­vod român, am descoperit şi straga (strunga), vasele în care se ţineau urda, zin­tiţa sau mierin­da, gielata în care se mulgea laptele, traista, măciuga şi fuiera păstorului, putira şi ber­benica (berbinţa).
Deşi e muzeograf, Mi­chal Kawulok a terminat, de fapt, Arte Plastice. S-a anga­jat aici doar pentru că este îndrăgostit de frumu­seţea artei populare. Îi arăt foto­grafii din România şi le priveşte fascinat: "Din­colo de asemănările evi­dente, nu ai cum să nu vezi că e o legătură clară între ţesăturile vlahilor de aici şi casele din Maramureş, între cântecele româneşti şi sorii sculptaţi de vlahii polonezi sau între un dans vechi din munţii Beskizi şi icoa­nele pictate transil­vane. Acelaşi spirit este în toate, aceeaşi înţelegere a univer­sului. Acest popor de păstori mai are taine de dezlegat. Încă mai putem în­văţa multe de la ei, pentru că muntele le-a încredinţat multe secrete".

Acelaşi cer peste Carpaţi şi Tatra

Era aproape noapte când m-am întors la micul meu hotel din Wisla. În centru, câţiva turişti mai întârziau pe câte o te­rasă, luminile caselor se vedeau strălucind găl­bui ici şi colo, pe versanţii muntelui. Forfota moale, de sfârşit de zi, nu ajungea deloc până la balconul cămă­ruţei mele. De acolo vedeam doar muntele întunecat, ridicându-se ca nişte ziduri uriaşe, zdren­ţuite,


Viaţa vlahilor din Polonia e la fel ca la noi
împreju­rul acestui orăşel. Dincolo de piscuri, în aerul tare, se vedeau clar stelele, strălucind curat, de un argintiu limpede. Aceleaşi stele care au stat deasupra nea­mului vlahilor secole de-a rân­dul. Acelaşi cer pe care îl pri­veşti oriunde te-ai afla de-a lungul Car­paţilor e la fel şi aici, în Tatra. Şi, deodată, ca într-un vis, de undeva din văile de jos au început să se audă tulnice. Vechi in­strumente pe care vlahii încă le mai folosesc aici, cu anumite ocazii. Răsunau duios şi tân­guitor. Vibraţia acelor sunete prelungi răscolea munţii şi noaptea. Cine să cânte la tulnic la acea oră? Şi de ce? Nu ştiu. Ştiu doar că cerul a coborât mai aproape şi am simţit că sunt acasă, printre ai mei. "Moje kochanie! Moich ludzi!".

Dacia se întindea până la Marea Baltică...
"Expansiunea sciţilor i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula infe­ri­oară, până la linia Pripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiţie, au fost confirmate mai târziu de scri­itori antici. În secolul I î.H. Agrippa fixa fron­tierele Daciei între Dunăre şi Marea Baltică, între Vistula şi ste­pa sarmată."
STANISLAV LUKASIK

http://www.formula-as.ro/2013/1090/societate-37/urme-romanesti-in-polonia-epopeea-pastorilor-vlahi-16980

Prințul Charles se laudă cu ascendenții săi valahi!



Printul Charles: Am radacini in Transilvania !
“Genealogia mea arata ca ma trag din Vlad Tepes”, i-a spus recent Printul Charles unui jurnalist englez, care venise pana in Transilvania, pentru a se convinge de pasiunea mostenitorului coroanei britanice pentru aceste locuri minunate. “Asa ca am ceva radacini pe aici”, a adaugat printul, plimbandu-si oaspetele in decorul de vis al gradinii sale. Nonconformistul jurnalist si-a varat mainile in buzunarele blugilor si a zambit. “Printul Charles se trage din sangerosul Dracula! Ce bine va suna asta in film, ce vor mai vui tabloidele britanice inainte de lansare! Ce reclama fantastica!”, si-o fi spus.



Nu s-a inselat. Ziarele au vuit, si in Romania, si in Marea Britanie. S-au tesut scenarii stiintifico-fantastice, unii de la noi l-au pus deja pe tronul Romaniei, apoi englezii l-au dat jos cat ai clipi, cu un sarcasm tipic, care nu mai mira pe nimeni. Multi au scris, putini au crezut. Majoritatea au luat vorbele Printului ca pe o gluma sau, cel mult, ca pe un gest de curtoazie la adresa Romaniei, ca pe o incercare cam stangace de promovare a Transilvaniei, prin intermediul celui mai comercial “produs” al sau,
mitul lui Dracula.



Leo van de Pas : Vlad Tepes e in mod cert un unchi stravechi al lui Charles
O anchetă genealogică realizată de Formula AS arată însă că n-a fost vorba de un truc de marketing de promovare a Transilvaniei sau o afirmaţie hazardată, ci purul adevăr: prinţul Charles al Marii Britanii se trage din Vlad Ţepeş, supranumit Dracula. Jurnaliştii revistei autohtone au apelat la ajutorul lui Leo van de Pas, coordonatorul uneia dintre cele mai importante baze de date de genealogie din lume, colecţionar al unei vaste biblioteci de profil şi proprietar al site-ului de internet http://www.genealogics.org/
Intr-un arbore genealogic atat de stufos precum cel al familiei regale britanice, a zecea generatie de dinaintea Reginei Mary, bunica Reginei Elisabeta a II-a, e neverosimil de scurta, doar o “crenguta”. O bizarerie trecuta cu vederea. Caci nici unul dintre istoriografii maghiari care incercau sa demonstreze originea ardeleana a mostenitorilor coroanei britanice nu avea interesul sa arate ca acea “crenguta” ducea, intregita, tocmai la familia munteana a Draculestilor, la Vlad Tepes, la fratele sau Vlad al III-lea Calugarul, la tatal sau, Vlad Dracul, la Mircea cel Batran, pana hat, departe, pe la 1300, la Basarab Voievod! Printul Charles nu glumise. Chiar se trage din familia lui Vlad Tepes! Documentele o confirma!
“In ziua de azi, lumea foloseste cu prea multa lejeritate termeni ca “stramos” si “urmas”. In sens strict genealogic, stramosul Printului Charles nu e Vlad Tepes, ci fratele sau, Vlad Calugarul. Insa, da, Vlad Tepes e in mod cert un unchi stravechi al lui Charles”, a explicat Leo van de Pas.
Acesta a trimis si genealogia clara, cu descendenta Reginei Elisabeta a II-a si a Printului Charles din Vlad Dracul, prin fiul sau, Vlad al III-lea Calugarul, fratele vitreg, de tata, al lui Vlad Tepes. De la mijlocul secolului al XV-lea si pana la inceputul secolului al XVII-lea, vreme de cinci generatii, stramosii contesei Claudine Rhedey din Transilvania si, deci, si ai Printului Charles, au fost nobili munteni, voievozi si inalti dregatori din neamul Basarabilor.


Descendenta Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare
Arborele genealogic oferit de Leo van de Pas e confirmat si de o importanta lucrare aparuta in Anglia in 1982, la scurt timp dupa nasterea Printului William, fiul lui Charles si al Dianei, urmatorul la coroana britanica pe linie succesorala, dupa Printul de Wales. “Alteta Sa: stramosii tanarului print” ( “Royal Highness: Ancestry of the Royal Child”, in original), se cheama cartea semnata de Sir Iain Moncreiffe of that Ilk, un nume de referinta in domeniile genealogiei si heraldicii. Sir Iain a scris, practic, o carte-cadou la nasterea Printului William. ..Paginile 100-102 din cartea sa stau marturie. Ba mai mult: prin intermediul doamnei Chiajna, sotia lui Mircea Ciobanu Basarab, descendenta Printului Charles duce direct si spre Stefan cel Mare si inaintasii sai, pana la Bogdan I Voievod.

http://1.bp.blogspot.com/-uNaYJo


http://ioncoja.ro/amestecate/printul-charles-se-lauda-cu-ascendentii-sai-valahi/

Marea transhumanţă. Un cioban român, unul polonez şi prietenii lor din Braşov au arătat Europei cum a intrat România în Schengen, acum o mie de ani



La început a fost cuvântul; ştirea, cum s-ar spune. Aflu surprins că un cioban din Rotbav, Feldioara, plecat în transhumanţă, a ajuns până în Polonia cu 300 de oi şi un miel, după 100 de zile de mers şi 1350 de kilometri parcurşi. „Aşa, pur şi simplu? - întreb neîncrezător. Poate n-o fi avut, omul, GPS şi a rătăcit drumul!”, zic, convins că totu-i doar o glumă cu potenţial.

Dincolo de culoare, însă, povestea avea ceva-ul ei, care m-a făcut curios. Şi aflu, în scurt timp, că nici vorbă să fie vreo glumă, ci redescoperirea istoriei fabuloase a unui neam care, trăitor la mii de kilometri de obârşii, se ţine şi azi de strămoşi şi de tradiţii: vlahii din inima Europei.

Rotbav, în Ţara Bârsei

Rotbavul este un sat, la nord de Braşov, între Reconstrucţia şi Măieruş, pe drumul spre Sighişoara. Aparţine comunei Feldioara, în Ţara Bârsei, căreia i se mai spune şi ,,Mica Transilvanie”.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Iar ţara asta e o poveste frumos rânduită despre oameni şi sufletele lor; un „pas” spiritual între Orient şi Occident, locul în care s-au petrecut drumurile, s-au înnodat istoriile şi s-au adunat vieţile românilor cu ale germanilor, cu ale ungurilor...



Marea transhumanţă

Cu vreo sută de ani mai devreme, pe la începutul sec. XII – potrivit altor surse, încă înainte de sfârşitul mileniului I d.Hr. –, păstori din Carpaţii româneşti, inclusiv din Ţara Bârsei, ar fi plecat în marea, şi fără întoarcere, transhumanţă. Un drum anevoios, de mii de kilometri, peste vârfuri semeţe de munte, pe versanţi abrubţi ori mai molcomi, prin strungi şi şei, prin păduri neumblate, născătoare de fantasme şi spaime străvehi, prin văioage pururea înzepezite, peste întinderi nesfârşite.

S-au mai oprit; au aşteptat timpul să se adune şi să le crească pruncii – tot înalţi, tot drepţi, tot cu dor de ducă. Şi pruncii s-au făcut oameni în puterea cuvântului, şi-au luat oile, câinele şi baltagul, şi-au îmbrăţişat părinţii şi moşii, şi iar au plecat, la valea timpului.

Aşa au trecut anii, cu sutele. Unii spun că două, alţii că trei sute de ani au curs cântecele lor din munte peste satele şesurilor întâlnite în drum, ca un semn trimis de la Dumnezeu, oamenilor. Prima sută, ori două, s-au scurs până au ajuns în Polonia, cu mult înaintea anului 1300. Apoi, alte zeci până ce, pe la 1297, documentele vremii îi atestă în Moravia – azi Cehia -, apoi în Slovacia.

Au dus cu ei, acolo, pe altarul munţilor din inima Europei, cultura, dârzenia, bunătatea aspră şi demnitatea lor; ca o ofrandă înălţată zeului-munte, care i-a omenit şi i-a trăit, mai bine de un mileniu, în transhumanţa lor nesfârşită.

Urme în munţi

În curgearea anilor, păstorii români din Carpaţi, vlahii, aşa cum au fost cunoscuţi şi respectaţi de-a lungul unui mileniu coleric de toate popoarele pe care le-au întâlnit, au înaintat, pas cu pas, până la întretăierea drumurilor, potecilor din munte, a graniţelor Poloniei cu ale Cehiei şi Slovaciei. S-au aşezat în Carpaţii Moraviei Slovace, în Beskizii Centrali şi de Est, în Tatra, pe graniţa polono-slovacă. Au întemeiat sute de sate în Mica Polonie, în zona Podhale-Măgura şi Zakopane, urcând în munte până la Zywiec, până la Istebna, satul vlahilor, cel mai de sus, de sub cer, şi poate cel mai vechi prins în documente.

În Moravia, au făcut ca zona în care s-au aşezat să se numească Micul Balcani sau Vallachia Moravă. Valasske Mezirici, Roznov pod Radhostem, Vsetin, Halenkov, Novy Hrozenkov, Karolinka, sunt oraşe şi aşezări care au păstrat amprenta existenţei vlahilor în curgerea sutelor de ani. Dovezi ale culturii şi tradiţiilor lor, aduse de acasă, din Carpaţii româneşti, există aici oriunde te uiţi. În munte, pe dealuri, în muzeele oraşelor, în casele de lemn, în acareturile orânduite cu ştiinţă.

Şi, ce este extrem de important, în socialul actual, în peisajul cotidian, în existenţa neîntreruptă a gospodăriilor din aşezările acestui „tărâm vlah” născut la întâlnirea a trei ţări central-europene.

Vlahii există, trăiesc, dăinuie prin cultură şi caracter, vorbesc un dialect aparte şi recunosc, mândri, că sunt ceea ce sunt: „Vlahi, veniţi aici de o mie de ani; neam de de păstori plecaţi din Carpaţii României”.



Înapoi, la Rotbav

Cum spuneam, când pleci din Braşov spre Sighişoara, mergi vreo 20 de kilometri şi ajungi în Rotbav. Treci de biserica fortificată, opreşti şi intri în primul magazin sătesc pe care îl întâlneşti. Miroase a pâine caldă, a coajă de pepene roşu, zemos, şi a ceva dulce şi nedefinit, ca o acadea din copilărie.

Lume puţină. „Ce-aţi dori?!”, mă întreabă o fată tânără, zâmbitoare şi pufoasă. „Să-l găsesc pe Cristi Suciu” zic. Zâmbeşte înţelegător, semn că-s al paişpelea întrebător pe temă, numai azi, şi-mi arată cu o mişcare scurtă a capului un bărbat care tocmai iase din magazin. „Dumnealui ştie sigur!”. Mă grăbesc după „dumnealui”, îl prind în stradă, şi-l abordez cu întrebarea. Omul îmi explică, mutându-şi sacoşa plină dintr-o mână în cealaltă, ca să-mi spună cum o iau la dreapta, cu mâna dreaptă, la stânga, cu stânga şi pe urmă, după colţ, rotindu-se de la mijloc, într-o parte, cu tot cu sacoşă. „Dacă nu, mai întrebaţi!” zice. Rămâne stabilit. O iau la stânga, o iau la dreapta, o iau, în spatele bisericii, după colţ şi, când să mai întreb, mai ia un om de unde nu-i.

Pe stradă, trăieşti ca-ntr-un culoar de labirint – garduri înalte, oprite în carnea zidului gros, de casă veche, inexpugnabilă, ferestre oarecum strâmte şi bine apărate pe dinăuntru de perdele dese, grele, albe. În jur, nici ţipenie. Doar câinii latră simţindu-mă străin şi încurcat. Îmi amintesc că, „dumnealui”, mi-a povestit de „un puţ american de apă”, înfipt în trotuar. „Şi, pe urmă, vine casa lui”.

Într-un târziu găsesc pompa, găsesc casa, iar în uşa casei, un copilaş puţin mai înalt decât perechea de cizme de cauciuc, rezemate de tocul uşii. Văd toate astea prin „fanta de lumină”, rămasă între gard şi stâlpul porţii, ridicat pe vârfuri. „Tata e acasă?!”, îndes cuvintele prin „fantă”. „Nu – zice copilul. E plecat”, şi trage uşa după el.

Mă întorc în „principală” şi opresc primul om pe care-l întâlnesc. Bărbatul, la 70 plus, frânează scurt, cu picioarele pe asfalt. Îl ajut să urce pe trotuar şi îl întreb de Cristi Suciu. I se luminează faţa. „Păi, eu îs unchi-su. M-aţi cunoscut?!”. Îi spun, echivoc, că a fost o întâmplare fericită, încercând să nu-l dezamăgesc. Reazemă bicla, de-o seamă cu el, de zidul gros de curte boieresacă din spatele meu şi intră-n bătătură. „Asta-i gospodăria lu’ şefă-su”, zice, şi dispare după colţul unei vile largi, înveselite de flori tinere, aninate la ferestre.



Proiectul „Transhumanţa 2013”

Întâi l-am cunoscut pe „şefă-su” Silviu, un blond potrivit de statură, bine legat şi cu un soi de forţă liniştită, aşezată în el. E medic veterinar, zootehnist deja, de câte ştie, şi pare să nu se sperie de muncă. E unul dintre fraţii Căţean, familie la a treia generaţie de crescători de animale, „după bunicul nost, care a venit aici, în transhumanţă, de la Bran”, îmi spune el.

Apoi, l-am cunoscut pe Cristi Suciu, eroul povestirii, baciul cu 300 de oi, plecat în lume, din Rotbav. E înalt, subţire, umblă cu pas apăsat. Are clop, chimir şi o vestă de lână peste cămaşa groasă, cadrilată. Coboară dintr-un Mitsubishi-camionetă şi ne strângem mâinile. Din „remorcă”, mă privesc cu o curiozitate difuză vreo trei berbeci şi câteva oi.

Al treilea a fost George, fratele mai mare al lui Silviu. Tot blond, cu trăsături mai domoale, mai subţire la trup şi mai iute la vorbă. „El a fost directorul de proiect” îmi spune doctorul.

Aflu, deci, că transhumanţa lui Cristi n-a fost un challenge, un tur de forţă, născut aşa, din amorul artei, şi nici vreo rătăcire peste munţi. A fost un proiect, o acţiune organizată, pusă la punct cum se cuvine.

Mai aflu că Suciu, „master baci”, uns astfel de George, e angajatul fraţilor Căţean. „Eu lucrez aici, la oamenii ăştia. Suntem şi prieteni, dar, prima, sunt angajat”. La cei 38 de ani ai săi, e cel mai „bătrân” din echipă. George are 35; Silviu, 28.





Omul cu ideea

Îl întreb pe Cristi dacă el a fost omul cu ideea. „Nu. Eu am fost omul cu drumul” spune râzând, şi priveşte către Silviu. „Nici a mea n-a fost, ci a unui baci polonez, Piotr Kohut, prietenul nostru de azi, pe care l-am cunoscut la Torino, la un târg de produse tradiţionale – „Terra Madre” -, organizat de mişcarea Slow Food. Noi reprezentam România, la brânză, iar el Polonia”, spune Silviu.

Peste zi, băieţii s-au împrietenit, iar seara, la o degustare de vin, li s-au dezlegat limbile. „Am degustat ce-am degustat şi, pe urmă, Piotr zice: ştii, eu sunt vlah, iar originea noastră e în transhumanţa ciobanilor români. Ei au trecut Carpaţii şi au întemeiat oraşe şi sate în Tatra – în Polonia, Cehia şi Slovacia. Pe urmă, mi-a zis că vrea să refacă transhumanţa, aşa cum a fost ea, din sudul Transilvaniei până în Polonia şi Cehia. Avea ceva de dovedit. Iar eu, prins de idee, i-am spus că pe teritoriul României nu va fi nicio problemă; numai el să se hotărască. I-au sclipit ochii. Mi-a zis că-i hotărât şi că, de ce va fi dincolo, se va ocupa chiar el”.

Decizia

Asta a fost în octombrie, 2010. În martie, anul următor, „Piotrec”- polonezul a venit în România. Cu soţia, cu un viceguvernator din regiunea lor, din Silezia, şi cu un istoric.

„Au stat trei zile. Atunci ne-am hotărât cu totul. A rămas ca el să finanţeze proiectul din fonduri private poloneze. Noi aveam să aducem 300 de oi. Şase baci – doi români, doi polonezi şi doi ucraineni – urmau să plece cu turma, în transhumanţă. Ne-am declarat încântaţi şi ne-am concentrat, fiecare, pe treaba lui” povesteşte George.

„El avea de mult timp ideea asta în cap, dar n-avea partener. Au vrut să arate în ce fel au ajuns moşii lor în inima Europei. Iar noi ne-am ţinut după ei; din inerţie, din respect. Apoi, au arătat lumii că între noi nu există graniţe şi că, dacă dorim, putem dovedi exsitenţa acestei comunităţi milenare din Carpaţi” adaugă Silviu.



Oana Matei // Mediafax Foto

Cu puterea minţii şi voia lui Dumnezeu

Aşa că s-au stabilit datele proiectului: plecarea în transhumanţă pe 11 mai, 2013, în zorii zilei; sosirea, pe 15 septembrie, în satul lui Piotr, Istebna. Urmau să fie parcurşi 1350 de kilometri într-o sută de zile

Dar, în primăvară, Cristi Suciu pare urmărit de ghinion. „La începutul anului, am fost nevoit să mă operez de menisc. În martie, am făcut o criză de bilă şi iar am ajuns la cuţit. Am stat potolit - într-o lună, eram aproape vindecat. Nu mă gândeam decât la plecare; îmi imaginam totul, în detaliu, nu puteau exista piedici. Şi totuşi... M-am împiedicat într-o scară şi am căzut din pod. M-am lovit chiar la genunchiul operat. Mai rămăsese o lună, iar eu eram olog. Plângeam de ciudă. Şi atunci, mi-am spus că nimic nu mă poate ţine acasă. M-a ajutat Dumnezeu şi, până la plecare, m-am vindecat de toate. Pe 11 mai eram întreg şi pregătit” povesteşte Cristi.



Acţiune, motor!

„Pe 11, ziua, am plecat de aici, de la noi, cu oile. Seara am ajuns la Măieruş. Când să ne liniştim, să înnoptăm şi noi, ca oamenii, ne pomenim cu proprietarul păşunii pe care eram. Să plecăm imediat, că el n-a ştiut că rămânem şi că a fost de acord doar să-i trecem prin „bătătură”. Am plecat, ce era să facem, să începem drumul cu scandal?!” îşi aminteşte Cristi Suciu, nu fără umor, de primul şi ultimul incident din parcurs.

A doua zi, s-au trezit cu noaptea-n cap, au spus „Doamne-ajută”, au numărat oile – 300, de toate - şi au plecat la drum. „Din şase ciobani, câţi trebuia să fim, am plecat trei; doi români – eu, cu Vasile Hordilă, un baci de la noi, care ne-a însoţit până la graniţa cu Cehia -, şi Piotr. Ucrainenii n-au mai venit. Au preferat să-şi ia viză de Schengen, să poată merge în trei ţări” spune Cristi.

Din Măieruş, au urcat Valea Bogăţii, spre Sighişoara, prin Buneşti şi Rupea. „De la Sighişoara am luat-o, de-a dreptul, spre Târgu Mureş. Am trecutul podul, spre Cluj, şi, de acolo, la Dej; pe urmă, pe Valea Someşului, până la Baia Mare; am ieşit la Seini” povesteşte Silviu, care i-a însoţit pe ciobani, alături de fratele său, cu maşina, pentru necesităţile parcursului.

Spre Ucraina, oiţele au trecut graniţa cu TIR-ul. „N-ai voie să treci cu ele pe jos, fără mijloc de transport”, explică George. Odată intraţi, turma şi bacii şi-au reluat drumul la pas, străbătând alţi 200 de kilometri, până la graniţa cu Polonia.
„Acolo au rămas primele 300 de oi. De fapt, 301, pentru că, între timp, ne pricopsiserăm cu un mieluţ. Nu puteam intra cu turma din Ucraina în UE, aşa că am făcut o donaţie vecinilor noştri”, spune George.

Între timp, alte 300 de mioare au fost încărcate în TIR, la Rotbav, la ferma familiei Căţean, şi aduse prin Ungaria, Slovacia şi Polonia, în Volost, la graniţa cu Ucraina. „De acolo, am continuat drumul cu a doua turmă, prin Polonia, până la Koniakow, pe frontiera cu Slovacia şi Cehia. De la ieşirea din Polonia, am mers pe creasta muntelui – când în Cehia, la dreapta, când în Slovacia, la stânga” povesteşte Cristi.

Întoarcerea în timp

S-au oprit într-un sat slovac, unde au fost întâmpinaţi cu mare bucurie; au petrecut, apoi, o adevărată sărbătoare la Roznov, în Valahia Moravă, în Cehia. Au fost întâmpinaţi în curtea muzeului din oraş cu lacrimi în ochi şi excalamţii de bucurie şi mândrie de urmaşii vlahilor, cei care îşi află şi îşi recunosc originile în marea familie a păstorilor plecaţi din Carpaţii României, la sfârşit de mileniu.

Au ajuns până la Istebna, în Polonia, satul aşezat la peste o mie de metri altitudine, cea mai de sus şi mai de demult întemeiere a vlahilor - a goralilor, cum mai sunt ei numiţi aici - amintită în documente. Locul în care trăieşte Piotr Kohut, vlahul care a vrut să arate lumii devenirea neamului său.

„Peste tot, pe unde am trecut, am fost întâmpinaţi cu mare dragoste. Ni s-a spus fraţi, ni s-a spus dragi, ni s-a spus eroi. Ne ieşea, fiecare, în drum, cu ce avea în casă – fie de mâncare, fie de purtare, fie de băut. Am simţit o bucurie imensă şi dureroasă. Pentru toţi oamenii ăştia eram împlinirea unui vis, întoarcerea lor la obârşii, retrăirea istoriei” povesteşte Cristi însufleţit.

„A fost, cu adevărat, extraordinar şi cu atât mai trist, gândindu-te că, la tine acasă, locul în care s-a născut această istorie, prea puţini o cunosc şi prea mulţi frizează, prin comportamentul lor, ridicolul. Când cauţi sponsorizări pentru un astfel de proiect, unii îţi spun de la obraz: Bine, îţi dau, dar mie ce-mi iese la afacere?! Iar altora nici măcar nu le pasă”, adaugă George revoltat.

Ca să nu mai spunem că, în Polonia, chiar preşedintele s-a întâlnit cu ei, i-a felicitat şi le-a mulţumit, pe româneşte, pentru proiectul lor.



George Grădinaru//Mediafax Foto

Oameni în istorie

Şi uite aşa, baciul Cristi Suciu şi fraţii Căţean, Silviu şi George, din Rotbav, precum şi prietenul lor vlah, Piotr Kohut, din Polonia, au intrat în istorie. Primul, pentru că a fost singurul care a parcurs, în cele 114 zile de transhumanţă, toţi cei 1350 de kilometri, de la Rotbav la Istebna, pe urmele vechilor păstori români.

Fraţii Căţean, pentru că au pus la cale şi au dus la bun sfârşit un proiect de suflet şi de istorie, admirabil.

Piotr Kohut, pentru că a dovedit lumii că vlahii lui au fost în stare, încă o dată, în alt mileniu, să treacă iar munţii, între două istorii.

Am fi nedrepţi să le uităm pe cele 601 de mioare – 301 rămase în Ucraina şi 300 în Polonia – dacă n-am recunoaşte că ele au fost mobilul transhumanţelor universale.


http://www.gandul.info/reportaj/marea-transhumanta-un-cioban-roman-unul-polonez-si-prietenii-lor-din-brasov-au-aratat-europei-cum-a-intrat-romania-in-schengen-acum-o-mie-de-ani-11613996

Cântec tradițional românesc păstoresc la fluier - "Jiana"



"Jiana" - este un dans tradițional românesc vechi, în care dansatorii se rotesc în cercuri după ritmul muzicii. Puteți căuta pe internet pentru a vedea o filmare. În acest film se poate auzi doar melodia.




"Jiana de la Tilișca" / Dans de la Tilisca Vilage. Melodie populară românească tradițională din satul Tilișca, Mărginimea Sibiului zona, Sibiu, Transilvania.



https://www.youtube.com/watch?v=72eI_jGhPPk